Raport asupra copiilor instituţionalizaţi
Felul în care o societate gestionează problema copiilor abandonaţi este un indicator asupra gradului de civilizaţie pe care respectiva societate l-a atins
Adaugă ca sursă preferată în Google
Monica Chiorpec, 29.05.2019, 14:09
Felul în care o
societate gestionează problema copiilor abandonaţi este un indicator asupra gradului
de civilizaţie pe care respectiva societate l-a atins. În secolele trecute, abandonul
se petrecea în mod curent. Societatea modernă a răspuns cu soluţii
instituţionale la această problemă, însă instituţionalizarea nu este suficientă
prin ea însăşi. Cu detalii, filosoful Gabriel Liiceanu. Este un progres al
civilizaţiei mondiale faptul că copiii abandonaţi pot fi parcaţi în centrele
de îngrijire. Privit din afară, acest lucru este, în mod evident, un pas
înainte, un progres. Faţă de ce anume? La sfârşitul secolului al XVIII-lea,
unul dintre oamenii de cultură ai Europei, un idol al spiritualităţii
occidentale, numit Jean-Jacques Rousseau, era un personaj care, trecând drept
unul dintre marii pedagogi ai lumii, scriind tratate solide despre felul în
care trebuie să educi copiii, îşi abandona pe bandă propriii copii, pe scările
bisericii. Acesta era modul societăţii de atunci de a rezolva problema
imposibilităţii de a îngriji copiii nedoriţi.
Editura Humanitas
a găzduit lansarea în volum a raportului asupra copiilor instituţionalizaţi din
România, intitulat Copiii lui Irod. Autorul lucrării, parlamentarul Vlad
Alexandrescu, a întreprins mai multe vizite de teren şi a cerut lămuriri cu
privire la situaţia medicală a acestor copii. Am făcut o serie
întreagă de demersuri pe care calitatea de parlamentar mă autorizează să le
fac, şi anume interpelări şi întrebări parlamentare direct către instituţiile
competente, prin care am cerut răspunsul la întrebări foarte precise cu privire
la numărul copiilor abuzaţi, felul abuzurilor înregistrate la Poliţie,
tratamentele medicale, tratamentele psihiatrice la care sunt supuşi copiii,
tipul de medicaţie psihiatrică pe care îl primesc. De asemenea, am adresat
întrebări legate de traficul de fiinţe umane din străinătate, între victimele
căruia o bună parte sunt copii sau tineri. Rezultatul tuturor acestor demersuri
îl aveţi astăzi în faţa dumneavoastră, graţie generozităţii Editurii Humanitas
publicat pentru prima dată într-o carte.
Sărăcia extremă
pare să fie principala cauză care determină abandonul copiilor nou-născuţi sau
de vârste mici. Experienţa traumatică prin care trec aceşti copii nedoriţi lasă
urme adânci şi le afectează dezvoltarea psiho-emoţională normală. Revine la
microfon Vlad Alexandrescu. Acesta este cazul a aproximativ 65% din
copiii care sunt în grija statului. Ei provin din familii aflate într-o extremă
sărăcie. Instituţionalizarea este unul dintre efectele sărăciei extreme din
România. Dar o bună parte dintre aceşti copii sunt abandonaţi încă de la
naştere sau imediat după naştere. Unii dintre ei zăbovesc în spitale înainte de
ajunge în sistemul de protecţie al statului. Or, spitalul nu este un loc în
care să poată să crească un copil. Din această pricină, încă de la o vârstă
foarte fragedă, de câteva luni, trăiesc o traumă de abandon care, încetul cu
încetul, se internalizează şi devine o suferinţă psihică.
Perioada
comunistă a zguduit echilibrul social printr-o generaţie a copiilor nedoriţi,
supranumită generaţia decreţeilor. Prin Decretul de la 1 octombrie 1966,
Nicolae Ceauşescu interzicea întreruperile de sarcină, cu câteva excepţii de
ordin etic. În 1990,
publicaţia americană The New York Times publica un articol despre copiii
abandonati în anii comunismului, din cauza legislatiei ceauşiste care
interzicea până şi metodele contraceptive. Imediat după Revoluţie, orfelinatele
din România erau pline de copii nedoriţi, cei mai mulţi manifestând probleme
psihice grave. Deşi cadrul legislativ de astăzi permite ca astfel drame
să nu se mai repete, unii copii abandonaţi devin în continuare pacienţi ai
secţiilor de psihiatrie. Vlad Alexandrescu Există o prejudecată în psihiatria
românească. Cumva, aceasta îi face pe medicii psihiatri să îi aştepte pe copiii
din centrele de plasament, să considere cumva, ca un fenomen normal, în
momentul în care se deschide uşa spitalului şi apare un copil instituţionalizat.
Desigur, după internarea psihiatrică, după instalarea unui tratament cu
neuroleptice, psihiatrul recomandă reevaluarea periodică a copilului şi
introducerea treptată a unei psihoterapii. Această introducere nu are loc
niciodată.
Gabriel Liiceanu
consideră că nu doar lipsa de fonduri şi sistemul birocratic îngreunează
investiţiile în centre de plasament în concordanţă cu epoca pe care societatea
o traversează. În pofida controalelor efectuate,
a semnalelor de alarmă trase de televiziuni și a articolelor de investigație, lupta cu această instituție-gigant ar putea părea pierdută. Totuşi, solidaritatea şi implicarea întregii societăţi ar putea alina
suferinţa copiilor abandonaţi. Pe de altă parte, dacă ne-ar veni toţi
banii din lume pentru a-i investi în astfel de centre, spune autorul cărţii,
problema tot nu s-ar rezolva, pentru că ea este cufundată într-o birocraţie
înspăimântătoare, care nu mai poate fi destructurată. Ce putem face fiecare
după ce luăm cunoştinţă de aşa ceva? Singuri, absolut nimic. Ne ducem, plângem
într-un colţ, ne stă mâncarea în gât, ne culcăm seara şi avem reflecţii negre
despre omenire. Împreună, putem reuşi. Din asemenea puncte de iradiere se
găsesc soluţii, pentru că indignarea este nervul vieţii unei societăţi.
Trăieşti atâta vreme cât eşti indignat. Nu te mai indignează nimic? Eşti un om
mort, iar lumea din jurul tău se scufundă.
Volumul
lui Vlad Alexandrescu, Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului va fi
însoţit şi de un eBook lansat de către Editura Humanitas.
