Festivalul Temps d’Images
Temps dImages – Timpul imaginilor, dar şi imaginea timpului nostru. Teatru. Dans.Video într-un festival concentrat pe menirea socială a artei.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Luana Pleşea, 30.11.2013, 07:08
Temps d’Images – Timpul imaginilor, dar şi imaginea timpului nostru. Teatru. Dans.Video într-un festival concentrat pe menirea socială a artei.
Festivalul a început uşor diferit în 2008 şi simt că direcţia aceasta s-a creat în timp. Am avut nevoie de trei ediţii ca să ne dăm seama unde ne poziţionăm exact. În 2011, am avut eu un declic. Am fost foarte impresionată de mişcările sociale care începeau în lumea arabă, de exemplu. Mi-am dat seama că trăim nişte timpuri foarte importante şi că schimbările care se produceau atunci vor marca foarte mult istoria de acum încolo. Şi ceea ce facem noi, prin artiştii pe care îi invităm în festival, ar trebui să reflecte acest moment de importanţă maximă pentru viitorul nostru. De aceea, temele pe care am început să le abordăm erau mai mult legate de social, de schimbările economico-politice, care ne afectează pe toţi. Cred că arta poate să aducă o perspectivă nouă asupra a ceea ce în mod curent ni se pare o muncă de Sisif”.
Ne-a mărturisit Miki Branişte, preşedinta Asociaţiei ColectivA şi directoarea Festivalului Temps d’Images. Desfăşurat în prima jumătate a lui noiembrie la Cluj, evenimentul a ajuns la a şasea ediţie în România, dar istoria lui e mai veche şi europeană. Creat în anul 2002 de către canalul de televiziune ARTE şi de La Ferme du Buisson – Scena Naţională Marne la Valée din Franţa, proiectul TEMPS D’IMAGES, festival de teatru, dans şi imagine foto/video, s-a dezvoltat la nivel european, desfăşurându-se acum în zece ţări: Belgia, Estonia, Franţa, Germania, Italia, Portugalia, Polonia, România, Ungaria şi Turcia.
Fiecare ediţie a festivalului organizat în România a însemnat o altă temă, inspirată din social. Iar aceste teme sunt legate de un fir roşu. Miki Branişte: Dacă anul trecut am vorbit despre viitor, anul acesta despre solidaritate, pentru că ne-am dat seama din discuţiile cu publicul şi artiştii la ediţia anterioară că nu putem face nimic singuri în această lume, că avem nevoie să fim împreună cu ceilalţi, îmi dau seama că trebuie să căutăm mai departe de conceptul solidarităţii şi să vedem cauzele pentru care am putea fi solidari. Aş fi foarte interesată să invit, de exemplu, artişti din Japonia, care se confruntă acum cu probleme legate de ecologie. Cred că această tematică a ecologiei, care apare foarte puţin în artă, va fi un subiect foarte important de acum încolo pentru noi toţi”.
Aşadar, la ediţia de anul acesta Festivalului Temps d’Images, tema solidarităţii s-a regăsit, sub o formă sau alta, în toate evenimentele organizate. Directoarea Miki Branişte exemplifică: Am avut şi foarte multe dezbateri, la care au participat artişti români, artişti străini, producători de festivaluri din străinătate, directori de festivaluri… Cu toate că fiecare prezenta situaţia lui de acasă, ne-am dat seama că este o problemă globală şi că avem cu toţii nevoie de solidaritate. E o temă care preocupă şi publicul, din partea căruia am avut multe feedbackuri. Există o mare nevoie de a comunica între noi, parcă niciodată nu ne ajungea timpul la dezbateri. Putem continua aceste dezbateri şi după festival, aici în Cluj, să încercăm să vedem ce soluţii putem găsi şi cum să facem oamenii să fie implicaţi în rolul lor de cetăţeni”.
Despre solidaritate vorbeşte şi spectacolul de dans Parallel”, creat de Ferenc Sinkó şi Leta Popescu şi performat de Lucia Mărneanu şi Kata Bodoki-Halmen, unul dintre spectacolele care au impresionat-o cel mai mult pe criticul de teatru Oana Stoica: Este un performance care începe ca dans contemporan şi se termină ca teatru. Este un spectacol care vizează problemele identităţii de gen, respectiv lesbianismul şi pune faţă în faţă modul în care bărbaţii şi femeile se privesc reciproc şi modul în care societatea evoluează în clişee de prejudecată. De fapt, vorbeşte despre clişeele prin care îl privim pe celălalt, de la senzualitate la sexualitate, la diferenţe de orice gen. Este un spectacol extrem de puternic, cu două artiste care performează într-un mod foarte diferit de cum se întâmplă pe scena spectacolului din România. Ele integrează dansul, textul, care este poetic şi social în acelaşi timp, în fizic. Adică, în timp ce performează fizic, au şi o puternică acţiune pe text. Cele două fete care performează în paralel în spaţii diferite trec pe parcursul spectacolului de la identitatea feminină la identitatea masculină. Şi acest lucru se întâmplă la un moment dat într-un mod traumatizant. De exemplu, legatul sânilor cu scotch pentru a-ţi anula feminitatea este o imagine foarte dură şi foarte penetrantă pentru spectator”.
Selecţia programului Festivalului Temps d’Images a fost extrem de aplicată pe specificul din prezent al teatrului românesc: este vorba despre textele cu mare implicare socială, extrase din realitatea cotidiană”, a comentat criticul Oana Stoica, ale cărei impresii de final de festival sintetizează foarte bine ce are special proiectul Temps d’Images şi de ce este nevoie, de ce comunitatea are nevoie de acest festival. Oana Stoica: Modul în care problemele sociale apar reflectate în artă este un mod interogativ, în sensul că artistul ridică nişte probleme şi arată nişte vicii ale societăţii. Ridică probleme, nu oferă neapărat soluţii. Pentru că nu e treaba artistului să le ofere, treaba lui este să arate care e rana. Cred că publicul are nevoie de asta, pentru că se regăseşte într-o formă verbalizată, pe care el însuşi nu se gândeşte să o exprime. Cred că arta, teatrul în România ar trebui să vorbească mult mai mult despre problemele oamenilor de astăzi şi să o facă mai puţin prin metafore, şi mai mult direct”.
