Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu în stagiunea 2014-2015
A devenit oarecum o tradiţie pentru unele teatre naţionale din România ca, la început de stagiune, să prezinte publicului o parte dintre premierele anului teatral şi proiectele aflate în pregătire.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Luana Pleşea, 11.10.2014, 09:49
A devenit oarecum o tradiţie pentru unele teatre naţionale din România ca, la început de stagiune, să prezinte publicului o parte dintre premierele anului teatral şi proiectele aflate în pregătire. Este ceea ce s-a întâmplat la început de octombrie şi la Teatrul Naţional Radu Stanca” din Sibiu, organizatorul celebrului Festival Internaţional de Teatru. Publicul sibian, dar şi jurnalişti şi critici de teatru din ţară au putut vedea primele 5 premiere, din cele 14 anunţate, ale stagiunii 2014 – 2015.
Microstagiunea sibiană s-a deschis cu vernisajul expoziţiei FOCUS TNRS: Viziuni ale revoltei şi tragediei“, semnată de Sebastian Marcovici, alături de Dragoş Dumitru. Cei doi tineri artişti fotografi fac o incursiune în cele cinci noi producţii prezentate toamna aceasta. Sebastian Marcovici: Pentru expoziţie am folosit 30 de fotografii, câte şase fotografii pe fiecare spectacol. Expunem pe nişte panouri ale noastre, ale Asociaţiei Focus Sibiu. Sunt şase fotografii reprezentative, care ne pot face o idee despre spectacol. Din punctul meu de vedere, cel mai important când fotografiem un spectacol este să privim mai întâi, să înţelegem, să simţim acel spectacol. Acesta este şi motivul pentru care fotografia de teatru este printre preferatele mele. Este o provocare pentru mine să mă activez atât de rapid: într-o oră să şi simt, să şi vizualizez şi să şi fotografiez. Spectacolele sunt foarte bune: foarte vizuale, foarte colorate, foarte dinamice şi ne oferă chiar pe tavă nişte fotografii extraordinare”.
Seria premierelor prezentate la început de octombrie a fost inaugurată de spectacolul Marat/Sade”, în regia luxemburghezului Charles Muller, după piesa lui Peter Weiss, Persecutarea şi asasinarea lui Jean-Paul Marat, reprezentată de grupul de teatru al ospiciului din Charenton sub conducerea domnului de Sade”. Cunoscutul regizor britanic Peter Brook a preluat piesa, scrisă în 1963, şi a montat-o la Londra, 1964 şi pe Broadway, 1965, apoi a adaptat-o ca film în 1966. În urma acestor producţii, Peter Weiss a câştigat premiul Tony pentru cea mai bună piesă a anului în 1966, iar Peter Brook, premiul pentru cel mai bun regizor. Pe scurt, povestea sună aşa: închis în azilul de boli mintale Charenton, Marchizul de Sade pune în scenă o piesă despre ultimele ore din viaţa lui Jean-Paul Marat, unul dintre cei mai radicali scriitori şi politicieni ai Revoluţiei Franceze, împreună cu pacienţii şi deţinuţii politici închişi la azil. Charles Muller consideră că textul este extrem de actual: Cel mai important este că dialogul, replicile dintre Sade şi Marat conţin două puncte de vedere opuse cu privire la căutarea unui sens al vieţii. Aşa cum văd lumea astăzi, amândoi trebuie să dea greş. Într-un fel, mesajul este că oamenilor le este foarte greu să îşi organizeze vieţile, dacă ne uităm la situaţia mondială. Conexiunile textului, deşi datează din anii ’60 ai secolului trecut, sunt foarte actuale, din punctul meu de vedere. Avem revoluţii în Egipt, Tunisia, Siria, situaţia în Ucraina este dramatică, sunt încă foarte mulţi şomeri în Vestul Europei, există problemele legate de migraţie… Punctul meu personal de vedere asupra tuturor acestor lucruri este că putem vedea, istoric vorbind, că toate revoluţiile au eşuat. Francezii spun La revolution mange ses propres enfants/ Revoluţia îşi mănâncă propriii copii”. Aceasta se întâmplă din cauza naturii fiinţei umane. Poţi înţelege de ce a avut loc Revoluţia franceză, pot înţelege că a fost revoluţie în octombrie 1917, în Rusia… înţeleg perfect că oamenii s-au ridicat şi au spus că nu mai vor să trăiască aşa, dar ceea ce a venit după a fost dictatură, până la urmă. Şi nu avem nevoie de dictatori”.
Secţia Germană a Teatrului Naţional Radu Stanca” a prezentat spectatorilor în premieră spectacolul Amadeus” de Peter Shaffer, în regia lui Gavriil Pinte. Piesa porneşte pe urmele lui Mozart, al cărui sfârşit a fost plin de mister, în contextul invidiei care îl măcina pe compozitorul Antonio Salieri, considerat iniţial cel mai de succes la curtea împăratului austriac. Misterul l-a interesat însă mai puţin pe regizorul Gavriil Pinte: Nu m-a interesat în mod direct, dar faptul că artistul este câteodată victima constrângerilor politice, economice – cum suntem astăzi constrânşi, nu atât ideologic, cât economic, e de notorietate şi e inerent acestui subiect. Mozart s-a confruntat cu mizeria, cu sărăcia, cu obtuzitatea celor care ar fi trebuit să îl susţină financiar şi social. Nu se poate vorbi despre condiţia artistului fără să se vorbească despre componenta socială, politică, aşa cum nu se poate ignora componenta estetică. Mozart de fiecare dată era înaintea contemporanilor cu mult. M-a interesat faptul că e vorba despre condiţia artistului, despre dialogul acesta foarte dramatic între artistul hăruit şi artistul mediocru, între Mozart şi Salieri. E vorba despre deliciile şi supliciile actului de creaţie la Mozart şi, de cealaltă parte, despre mizeria mediocrităţii, invidia cutremurătoare a lui Salieri – în piesă, singurul care putea să înţeleagă deplin muzica lui Mozart şi cel care o ura cel mai tare”.
În microstagiunea sibiană, seria premierelor a continuat cu spectacolul Lecţia”, de Eugene Ionesco, în regia lui Mihai Măniuţiu – un foarte puternic text politic despre manipulare, seducţie, orori, De ce Hecuba?”, de Matei Vişniec, în regia Ancăi Bradu – o tragedie modernă despre Hecuba, regina Troiei şi Oidip”, în regia lui Silviu Purcărete, după un scenariu original semnat de regizor şi realizat pe baza textelor Oedip rege” şi Oedip la Colonos”, de Sofocle. Spectacolul Oidip” a fost prezentat şi în ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi este invitat şi la Festivalul Naţional de Teatru 2014, iar în aprilie 2015, Oidip” pleacă în turneu în Japonia, la Tokyo.
