Tradiţie şi avangardă în arta României moderne

Apărută în timpul celei de-a Treia Republici Franceze, perioada cunoscută drept la Belle Époque a fost caracterizată de pace regională şi prosperitate economică, un vârf al imperiilor coloniale şi inovaţiilor tehnologice, ştiinţifice şi culturale.

Monica Chiorpec, 25.05.2019, 14:20

Apărută în timpul
celei de-a Treia Republici Franceze, perioada cunoscută drept la Belle
Époque a fost caracterizată de pace regională şi prosperitate economică, un
vârf al imperiilor coloniale şi inovaţiilor tehnologice, ştiinţifice şi
culturale. România se alinia şi ea spiritului european al acestei perioadei de
dinaintea Primului Război Mondial. Expoziţia universală de la Paris, din 1900, a
reprezentat un loc în care geopolitica se manifesta la nivel cultural. În
acelaşi timp, marcantul eveniment oferea imagini de obicei contrastante cu ceea
ce se presupunea, de fapt, că reprezintă ţările respective. Ulterior, avangarda
interbelică avea să răstoarne formele de artă consacrate,
căutând proclamarea elementului artistic nou.

Istoricul de artă
Erwin Kessler a participat la seria de dezbateri intitulată Idei în Agora,
organizată de către Muzeul Municipiului Bucureşti, unde a susţinut conferinţa
intitulată Tradiţie, modernizare, avangardă şi
retur: avatarii artei româneşti înainte şi după Primul Război Mondial. La Expoziţia universală de la Paris, din anul 1900, România se prezintă
schizofrenică. Pe de o parte, face un pavilion naţional care arată ca o sondă
petroliferă, arată ca un pas aruncat înainte spre viitor. Este România
industrială. Înăuntru, însă, se puteau găsi icoane, căluşarii (n.a.
practicanţii căluşului, joc străvechi românesc cu funcţie de ritual), iile (n.a. bluza tradiţională
românească), artă ţărănească. Toate la un
loc. România se recomandă în felul acesta, aşadar suntem o ţară care, în
interiorul unei mari pojghiţe industriale, are un imens corp tradiţional ţărănesc.
Este o schizofrenie justificată întru totul de realitate. Peste 75% din
populaţie era în mediul rural. Peste 60% din producţia României era nu
petrolieră, ci agrară.

Istoricul Sorin
Antohi, gazda seriei de conferinţe Idei în Agora, despre România rurală de la
momentul Expoziţiei universale din 1900, dar şi despre condiţia ţăranului român
de la acea vreme, în contrast cu modul idilic de reprezentare a lumii satului
din lucrările pictorului Nicolae Grigorescu. Călătorii străini, în
mod recurent, înregistrează cu regret neascuns, scris în însemnările lor,
prezenţa umană. Ţăranul evanescent, crepuscular, vag… Acest ţăran evanescent
este miza unei apariţii şocante, cum am văzut în această perioadă în care
tensiunile sociale, criza economică, toate aceste lucruri care duc, în cazul
românesc, într-un mod tipic, pe când monarhia îşi serbează jubileul (n.a. în
1906) şi lucrează din greu pentru a
produce echivalentul local, pentru localnici, dar şi pentru vizitatorii
protocolari ai unei expoziţii universale. Este o potemkiniadă (n.a. termen de origine rusă prin care se face referire la o
metodă de falsificare a realităţii prin înfrumuseţare) mult mai mare, în sensul în care Principele
ştia că nu aceasta este România.

Nemulţumirea noii
generaţii de artişti în privinţa artei de la acel moment a determinat ca, un an
mai târziu, pe 3 decembrie 1901, câţiva dintre ei să se reunească în Tinerimea
Artistică. Această asociaţie elitistă a adus ca noutate pentru arta din România
salonul de tip european. Tinerii artişti care au iniţiat Tinerimea Artistică erau
Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu şi Frederic Storck. Cu detalii, Erwin Kessler Tinerimea Artistică se integrează în spaţiul occidental rapid, în aşa
fel încât Expoziţia din 1904 este prima care primeşte o critică pozitivă în The
Studio, revista de artă de la Londra care era citită de mai toată lumea, în
care apare chiar formularea aceasta: Unii dintre artiştii expuşi par că
acceptă noi teorii şi formule artistice. Este oarecum relativ, dar cel puţin
este o bătaie pe umăr. În această a treia expoziţie din 1904, prima concepută
într-un context internaţional, Tinerimea Artistică îşi propune pentru prima
dată să aducă în matca artei româneşti, a expoziţiilor sale, o serie de artişti
din preajmă, în primul rând din Balcani.

Până la sfârşitul
primului deceniu al secolului XX, România avea să facă parte din ce în ce mai
pregnant din cadrul cultural european. Lansarea curentului futurist din
literatură are o legătură importantă cu poeţii români moderni. În România, Filippo Tommaso Marinetti,
cel care lansează futurismul, era mult mai cunoscut decât în alte părţi ale
Europei, încă dinainte de februarie 1909, momentul în care lansează, în publicaţia
franceză Le Figaro, Manifestul futurist. Era mai cunoscut dintr-un motiv
conjunctural. Opera sa, încă de la 1905, când începe să publice revista Poesia,
la Milano, este o revistă care este deschisă încă de la început scriitorilor
români. Ovid Densuşianu, încă de la acea dată, remarcă revista şi pe Marinetti
inclusiv. În 1906, Poesia deja publică poeme ale Elenei Văcărescu. În 1909,
chiar în anul în care se lansează Manifestul futurist, în Poesia este publicat
Alexandru Macedonski. Marinetti era un cunoscut al scenei culturale româneşti.

Iar avangarda
artistică nu întârzie să apară, curentul marcând perioada interbelică
românească. Numele sonore de mai târziu pun bazele unei publicaţii care, deşi
apărută în doar patru numere, reprezenta platforma pentru fenomenul avangardist
din România şi nu numai. Erwin Kessler În 1912, în primăvară, apare revista
Insula a lui Ion Minulescu, o revistă meteorică, dar esenţială este o primă
revistă în care apare o manifestare de tip protoavangardist, de nemulţumire
făţişă faţă de tot ceea ce înseamnă sistemul modernităţii româneşti din acel
moment, iar o bună parte din redacţia acesteia va fi culeasă şi dusă mai
departe de către o grupare de tineri liceeni, care scot din octombrie până în
decembrie 1912, revistă denumită Simbolul, cu o ilustraţie de Marcel Iancu.
Marcel Iancu, care este directorul artistic al revistei, Ion Vinea şi Samuel
Rosenstock, viitorul Tristan Tzara, aceştia sunt redactorii revistei.

În 1924, Gruparea Contimporanul a fost fondată de
către Victor Brauner, Marcel Iancu,
Miliţa Petraşcu şi Mattis Teutsch, care îşi asiguraseră colaborarea sculptorului Constantin
Brâncuşi şi a unor artişti străini. Prima expoziţie a avut loc la data de 20
noiembrie 1924, în sala Sindicatului Artelor Frumoase condus de către
Arthur Verona, Camil Ressu şi Ion Theodorescu Sion.