Documentarul “Timebox”, de Nora Agapi, nominalizat la Premiile Gopo

Timebox, de Nora Agapi, a câștigat premiul cel mare al secțiunii Between the seas, dedicată documentarelor din Europa centrală și de Est, la Festivalul Internațional de Film Documentar Jihlava.

Corina Sabău, 16.05.2020, 13:08

Timebox,
de Nora Agapi, a câștigat premiul cel mare al secțiunii Between the seas,
dedicată documentarelor din Europa centrală și de Est, la Festivalul Internațional
de Film Documentar Jihlava. Motivația juriului: Am ales Timebox ca film
câștigător pentru profunzimea cu care explorează puterea și greutatea memoriei,
dar și datorită viziunii regizorale inovatoare și a puterii narative volatile.Filmul
este profund personal, dar implicațiile filozofice și politice dezvoltate în
film ridică întrebări care merg mai departe de povestea propriu zisă a
filmului.Timebox este și unul dintre cele cinci documentare nominalizate la
cea de-a 14-a ediție a Premiilor Gopo, care ar fi trebuit să se desfășoare la
sfârșitul lunii martie, amânată din cauza pandemiei de Coronavirus. Ioan Matei
Agapi,personajul central al documetarului,este un carismatic realizator de
documentare din Iaşi, în vârstă de 80 de ani. Are o colecţie de filme de 16 mm
care documentează aproape 50 de ani de istorie a României.Inițial, intenția
Norei Agapi a fost de a faceun film despre bogata arhivă a tatălui ei. Dar din
momentul în care autorităţile îl informează pe bătrân că trebuie să se mute sau
va fi evacuat, documentarul Norei Agapi îşi schimbă direcţia.

Am vorbit cu Nora
Agapi despre cum s-a conturat povestea filmului. O să încep prin a spune că este, în primul
rând, un film despre tata. Pentru că tata a avut o mare influență asupra mea
de-a lungul anilor. O persoalitate foarte puternică, n-o spun doar eu, ci și
foarte mulți alți tineri care au trecut prin mâna lui de pedagog, el predând
fotografie și film foarte mulți ani de zile, dar într-un mod aparte, cred eu.
Pentru că este un tip care a fost mereu preocupat, dincolo de fotografie, de
filosofie, de părțile haioase ale vieții, fiind o persoană cu foarte mult umor.
În același timp, tata este și un tip foarte curajos, care a tratat viața ca un
teatru. De la ideea asta am plecat, de la a face un film despre tata, dar n-a
fost ușor să-mi dau seama de lucrul ăsta sau să ajung să-l potretizez. Pentru
că fiind atât de aproape de subiect, nu mi-a fost greu să mă detașez.

Am ales
să fac un film mai ales despre spațiul în care am crescut și despre felul în
care se raportează tata la acest spațiu. Este un film în care tata apare
totodată ca pedagog și realizator defilm, mi-e frică să folosesc cuvântul
artist, pentru că tatălui meu nu i-a plăcut niciodată cuvântul artist, nu s-a
definit niciodată ca artist. El rămâne în continuare un documentarist foarte
bun, un om care stăpânește foarte bine compoziția și tehnica filmărilor, dar n-a
vrut niciodată să se definească drept artist. Inițial, eu n-am vrut să apar în
film, nu era vorba despre mine sau nu mi-am dat seama că va fi vorba și despre
mine, dar când vorbești despre cineva care îți este tată n-ai cum să nu ajungi
și la tine.

Nora
a început să filmeze în 2011, dar la scurt timp de la începerea lucrului, în
2012, și-a dat seama că trebuie să schimbe povestea. Pentru că filmul nu spunea
doar povestea arhivei tatălui ei, ci și povestea spațiului care a adăpostit-o,
casă în care ea și-a petrecut copilăria, și pe care, în urma deciziei autorităților,
Ioan Matei Agapi a fost obligat s-o părăsească, fără a dispune de un spațiu
potrivit pentru depozitarea arhivei sale.

Nora Agapi: Povestea este lungă,
dar ca să o rezum, spațiul respectiv era o clădire naționalizată în care tata
își ținea, pe lângă arhivă, cursurile de fotografie și film. În timp, tata a
transformat spațiul aceasta și într-unul locuibil. După 1990, n-a avut dreptul
să-l cumpere, fiind considerat o clădire de patrimoniu, este vorba de Palatul
Braunstein. Așa că a plătit în continuare chirie la stat, nebănuind în ce
direcție vor merge lucrurile. În 2012, fără nici o informare prealabilă, a
primitprin poștă o hârtie prin care era înștiințat de Primărie că trebuie să
părăsească imobilul. Atunci am ajuns în instanță.

Au fost patru ani de chin
psihologic, pentru că tatăl meu a fost nevoit să se lupte cu obtuzitatea
unuisistem, să se lovească de lipsa de respect a autorităților, el fiind un om
vârstnic și în același timp un om care a creat ceva pentru istoria orașului. Lupta
aceasta susține foarte bine -cred eu- povestea, filmul se concentrează într-un
fel în jurul acestui fir narativ. Sigur, n-am ales săinsist pe aspectul acesta,
pentru că nu mi-am dorit să fie un documentar social. Însă consider că, până la
urmă,tatăl meu,personajul central al documentarului, este și un simbol. Este unsimbol
al acestei lupte pe care o avem foarte mulți dintre noi cu lucrurile pe care le
dezaprobăm, cu mentalitatea nu de puține ori obtuză a celor din jur. Foarte
mult mi-am dorit să scot la lumină creația lui tata, să-i redescopăr arhiva, să
scot din cutii această istorie recentă pe care el a păstrat-o cu atîta atenție
și dragoste.

În afară
de Jihlava, Timebox a fost premiat în cadrul mai multor festivaluri
internaționale, printre care Festivalul Internațional de Film Transilvania TIFF
2019, unde a primit o mențiune specială din partea juriului, și Dokufest IDFF,
în Kosovo, unde a fost premiat pentru Cel mai bun film (în competiția Balkan
Dox). În cinematografele din România, Timebox a fost lansat la sfâșitul lui
2019, la Cinema Elvire Popesco, în prezența regizoarei Nora Agapi și a producătoarei,
Monica Lăzurean Gorgan.