Spectacolul de dans contemporan „Interior/Exterior”

Scena de dans contemporan din capitală s-a îmbogățit la finalul anului 2022 cu un nou spectacol: Interior/Exterior în regia și coregrafia Oanei Răsuceanu - scenaristă, coregrafă și regizoare a noii generații.

Ion Puican, 31.12.2022, 12:43

Scena de dans contemporan din capitală s-a
îmbogățit la finalul anului 2022 cu un nou spectacol: Interior/Exterior în
regia și coregrafia Oanei Răsuceanu – scenaristă, coregrafă și regizoare a noii
generații, și în colaborare cu regizoarea de film Iulia Rugină. O privire
introspectivă în viața a patru personaje feminine și în lumea emoțiilor și
trăirilor acestora din timpul izbucnirii pandemiei de COVID-19 din 2020.
Spectacolul are la bază interviuri documentare realizate de cele două creatoare
în perioada lockdown-ului și propune publicului spectator o reinterpretare și o
analiză a acelor emoții, a trăirilor noastre, ale tuturor. Am stat de vorbă cu
regizoarea despre conceptul artistic, despre viziunea acesteia transpuse în
spectacol. Oana Răsuceanu:

Interior/Exterior este un
spectacol care vorbește despre existența, să zicem ușor scuturată, a patru
personaje feminine, care ajung să fie prinse în ceva ce noi toți am fost prinși
în perioada martie-mai 2020. Mă refer aici la starea de urgență, la lockdown,
la pandemie, la debutul pandemiei în România. Gândul meu legat de acest
spectacol a fost generat, de fapt, de mai multe stări, stări bizare, stări ambigue,
anxietate, întrebări legate de cum ne-a fost nouă, tuturor, atunci și cum
putem, de fapt, să ne întoarcem la perioada aceea, după niște ani care au
trecut peste noi, dar care totuși nu au șters cu buretele experiența cu
pricina, ci din contră.

Am avut eu senzația și am senzația că timpul ăsta care
a trecut peste noi nu a făcut decât să ne pună de fapt lupa pe un soi de
cicatrici, pe care cred că fiecare le simte și pe care unii dintre noi decid să
le lase să existe și să fie vizibile, până la urmă, și le conștientizează, iar
alții pur și simplu decid că e mai bine să fie ascunse și cumva să încerce să
închidă un sertar pe care nu ar mai vrea sub nicio formă să îl descuie.

Spectacolul a pornit de aici și apoi s-a născut, rotind acest gând mai departe
și ajungând de fapt într-un moment în care am realizat că există un material
video pe care îl avem. Aici folosesc pluralul pentru că este vorba despre mine
și despre Iulia Rugină. Noi în perioada pandemiei, fix în acea perioadă, de
fapt, de lockdown, mai 2020, am hotărât că vrem să facem o serie de interviuri
pe Zoom, pentru că nimeni nu putea să părăsească locul, locul în care erai
prins. Și atunci am făcut o serie de discuții cu diverși oameni din viața
noastră, oameni apropiați nouă, pentru că am simțit nevoia să documentăm acel
moment, un moment unic pe care nu-l mai trăisem niciunul dintre noi până în
punctul acela. Iar acest material brut s-a dovedit a fi extrem de valoros și
cred că valoarea lui crește oricum de la un an la altul. În spectacol nu am
folosit decât anumite părți de discuții și intervenții feminine. Noi am făcut
atunci interviuri cu persoane de sex masculin și persoane de sex feminin.

Vârstele au variat, de asemenea, am vorbit cu copii de 10 ani, cu adulți, cu
oameni la 20, 30, 40, 70 de ani și din acest, să-i zicem, ansamblu, am pescuit,
am ales niște personaje feminine care devin personaje active în spectacol și
care ajung să fie îmbinate de fapt, cu prezența live pe scenă a celor patru
interprete.

Scenarista, coregrafa și regizoarea
spectacolului ne-a vorbit despre cele 4 interprete, despre lucrul cu acestea și
despre emoțiile generatoare și care transcend până la public. Oana Răsuceanu:

Despre cele 4 interprete Mariana
Gavriciuc, despre Anastasia Preotu, Teodora Velescu și Eva Danciu. Eu am început
să lucrez cu ele în baza, să zicem, unor texte pe care le-am scris despre cele 4
prezențe feminine live. Am simțit că e nevoie să avem un numitor comun de
plecare în construcția mișcării acestor 4 corpuri, plecând de la date
biografice, de la stări, gânduri, stare socială etc, identificată pentru
fiecare dintre cele patru. Am simțit nevoia ca mișcările și construcția
frazelor de mișcare să îmbine atât traiectoria emoțională, cât și socială a
acelor personaje, până la debutul stării de urgență.

Apoi transformarea lor pe
de-a lungul celor două luni și apoi momentul în care se încheie și momentul în
care au vaga senzație, falsa senzație că, de fapt, viața pur și simplu e
reluată din punctul în care ai lăsat-o. Ceva extrem de fals, de altfel, pe care
noi cu toții am fost, să zicem, captivi acestei falsități, acestei minciuni,
lucru pe care pe moment nu l-am conștientizat, dar pe care cu siguranță noi, la
ani distanță sau, mă rog, câteva luni distanță, l-am văzut foarte, foarte clar.
Cel puțin cu mine, din acea perioadă, din perioada lockdown-ului, a rămas un
soi de stare de a fi în gardă permanent.

Toată perioada pandemiei, cumva, mie
mi-a generat o stare continuă de semn de întrebare care planează asupra zilei
de mâine, lucru pe care încă îl resimt. Lucrul acesta cred că se resimte și în
spectacol și planează și asupra spectacolului, pentru că există nesiguranța
pentru ziua de mâine și nesiguranța că ești într-o totală-totală beznă. Și
cumva această beznă am încercat să fie prezentă, dar cu siguranță mulți dintre
noi, majoritatea, și cu siguranță cele 4 personaje din spectacol ajung să facă
o oarecare pace cu situația și să-și dea seama că orice ar fi, nu avem ce face,
trebuie să mergem înainte. Lucru pe care eu l-am făcut, pe care ele îl fac și
pe care mulți dintre noi l-au făcut, un pas înainte, orice ar însemna acest
înainte.