Mâncăruri din Muntenia
Provinciile istorice românești au, în bună parte, aceleași preparate și mâncăruri, însă există și diferențe date de condițiile istorice diferite.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Ștefan Baciu, 28.01.2021, 15:52
Provinciile istorice românești au, în bună parte, aceleași preparate și mâncăruri, însă există și diferențe date de condițiile istorice diferite. Aflată în Evul Mediu sub suzeranitatea Imperiului otoman, Muntenia a preluat de la turci și, uneori, a adaptat unele preparate gastronomice. Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească, după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată la început de bucătăria orientală și grecească, iar în secolul al 19-lea de bucătăria franceză, italiană și chiar germană. În documente sau în opere literare sunt menționate petrecerile date de domnitorii Munteniei în onoarea oaspeţilor străini, caracterizate printr-o abundenţă a preparatelor, uneori cu 60 de feluri de mâncare.
Şi boierii ofereau astfel de ospeţe, de obicei de Crăciun, Bobotează şi Paşte. La mesele boiereşti de altădată se folosea carnea de oaie, porc şi pasăre, cea de vită în general fiind evitată deoarece se considera că este un animal folosit la muncă. Această percepție s-a schimbat pe măsura ce tot mai mulți tineri se duceau la studii în vestul Europei și reveneau în țară nu numai cu vestimentație occidentală, dar și cu obiceiuri gastronomice care au dus la creșterea influenței bucătăriei franceze, italiene și germane asupra preparatelor gătite în bucătăriile domnești și boierești din Muntenia.
Ciorbele, acrite cu borş, sunt bogate în legume, folosindu-se îndeosebi carne de pasăre şi de vacă. Des întâlnită este şi ciorba de perişoare, dreasă cu smântână. Cu astfel de ciorbe îşi începeau ziua boierii de altădată, care se trezeau târziu şi care, evident, nu serveau micul dejun. Astfel de ciorbe, bine acrite, sunt pregătite și sunt servite în mod tradițional și în prezent, în ziua următoare unei petreceri care a ținut până în zori. Un alt preparat tradițional din Muntenia este piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc, fiind remarcat de călătorii străini și menționat în scrierile lor, la fel ca și fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.
Există și multe preparate care, deși au răspândire la nivel național, poartă o denumire de origine, iar unul dintre acestea este friptura musceleană de vită. Muscelul este zona deluroasă din nord-vestul Munteniei, aflată între Câmpia Română și Carpații Meridionali, cu multe livezi și cu fânețe care au asigurat mereu bune condiții pentru creșterea oilor și a vitelor. Pentru friptura musceleană avem nevoie de un kg de pulpă de vită, de 3 cepe de mărime potrivită, de 3 morcovi, de puțină supă de oase, de ulei, piper și sare.
Carnea trebuie curățată de pielițe, feliată, după care se bate cu ciocanul de șnițele. Bucățile de carne, condimentate cu piper negru măcinat și date cu sare după gust, se pun într-un vas uns cu puțin ulei, iar între felii se întind straturi de ceapă tăiată solzișori și de morcovi tăiați rondele. Se toarnă și supa de oase, atât cât să acopere carnea, iar în continuare cităm indicațiile din rețeta recuperată dintr-un vechi caiet: „grijindu-ne să stropim friptura cu o parte din grăsime deasupra. Se dă la cuptor încins și odată ce s-a evaporat o parte de lichid, se adaugă zeama de oase sau apă, lăsându-se în cuptorul cu foc moale două ore.”
