Războiul din Transnistria

În primăvara și prima parte a verii anului 1992, între lunile martie și iulie, în Transnistria, partea de vest a Republicii Moldova, s-a desfășurat un conflict militar între trupele moldovene și cele separatiste sprijinite de armata rusă. În urma conflictului, Transnistria a devenit autonomă și Rusia a folosit-o ca mijloc de presiune pentru a influența la vârf politica Republicii Moldova.

Steliu Lambru, 19.01.2026, 16:47

Prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991 a deschis calea spre independență a tuturor fostelor republici unionale, Republica Moldova devenind stat independent pe 27 august 1991. Însă în raioanele din stânga Nistrului, care în curând se vor autoproclama ca Republica Moldovenească Nistreană sau Transnistria, politicieni și formațiuni paramilitare sprijinite de Rusia pregăteau secesiunea. Un conflict armat între trupele legitime ale Republicii Moldova și gărzile separatiste avea să urmeze între martie și iulie 1992, conflict în urma căruia Moldova pierdea controlul asupra Transnistriei.

Juristul și profesorul de drept Adrian Năstase a fost ministru de externe al României între 1990 și 1992, în timpul conflictului dintre Moldova și Transnistria. La lansarea volumului ”Războiul moldo-rus de pe Nistru din primăvara-vara anului 1992”, semnat de istoricul Mihai Gribincea, Năstase a arătat că, juridic, Rusia a fost parte a conflictului, deși a negat mereu implicarea. Track: ”Conflictul acesta, războiul, era între liderii de la Chișinău și liderii de la Tiraspol. Sau, așa cum rezultă din documente semnate poate cu mai mare ușurință de ruși, rușii au recunoscut că sunt parte din conflict atunci când acesta a ajuns la final. Faptul că au semnat acel document referitor la încheierea conflictului, vorbind despre , este o dovadă evidentă a faptului că Rusia a fost implicată în acest război.”

Istoria este mereu complicată și de multe ori ne contrazice părerile. Adrian Năstase a ținut să spună că în timpul conflictului din Transnistria, nu numai Rusia trebuie făcută responsabilă de destabilizarea statală a Moldovei.

”Ucraina, în perioada aceea, a încercat să beneficieze de război având posibilitatea să blocheze venirea cazacilor. A tot sperat că, până la urmă, din acest conflict va câștiga, eventual, teritorial. Să mai spun un lucru pe care, totuși, trebuie să-l avem în vedere. Noi discutăm despre arme hipersonice, despre tot felul de echipamente militare sofisticate, despre avioane și așa mai departe. Adeseori, războaiele se câștigă prin trădare. Și, în opinia mea, Republica Moldova, din punct de vedere militar la acel moment, nu avea nicio șansă să câștige.

În primul rând, armata era plină de oameni care făcuseră studii la Moscova și făcuseră parte din armata Uniunii Sovietice. Familiile mixte erau cele care erau la conducerea țării, în mare măsură, chiar și președintele Mircea Snegur, dar nu numai el. Cei mai mulți aveau și soții rusoaice. În această ambianță, Republica Moldova, din punct de vedere militar, a fost înfrântă cu foarte mare ușurință pentru că foarte multe dintre informațiile legate de dispunerea trupelor, la Bender și nu numai, erau cunoscute dinainte. Cei care au participat, totuși, la lupte nu aveau, din punctul de vedere al informațiilor și contrainformațiilor, niciun fel de experiență. Și, în plus, în mod evident, armata rusă știa foarte bine amplasarea trupelor moldovene, intențiile de atac și așa mai departe.”

Autorul Mihai Gribincea a spus că secesiunea Transnistriei este ceva de dată recentă. ”Dacă studiem istoria raioanelor din stânga Nistrului ale Republicii Moldova, inclusiv a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), vom vedea că o mișcare separatistă sau o mișcare de autodeterminare a acelui teritoriu n-a existat niciodată. Mai mult decât atât, în anul 1924, când s-a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, ea trebuia să fie un cap de pod al Rusei sovietice în Basarabia. Populația locală era împotriva creării acestei republici. Sunt documente foarte multe, inclusiv eu am în arhiva mea multe documente, care provin din unele localități care cereau ca această republică să nu fie formată, locuitorii considerând că vor fi discriminați. Spiritele au fost liniștite numai când autoritățile au spus că la egalitate cu limba moldovenească se vor utiliza limba ucraineană și limba rusă. Deci aceasta era în anul 1924. Se pune întrebarea: dacă chiar în perioada interbelică sau în perioada existenței RASSM n-a existat o mișcare de autonomie sau o mișcare separatistă, cum se face că în anii perestroikăi a apărut această mișcare separatistă și ideea formării unei republici separatiste cu capitala la Tiraspol?”

Orchestrarea războiului din Transnistria de Rusia a fost evidentă încă de atunci. Dar volumul de acum al lui Mihai Gribincea aduce dovezile de netăgăduit. ”De fapt, o asemenea republică nu putea să ia naștere dacă nu ar fi fost susținută plenar de Moscova. Scopul acestei republici a fost de a crea un instrument, o piedică în calea unirii Republicii Moldova cu România, pe de o parte. Pe de altă parte, Transnistria era un motiv pentru Rusia de a-și păstra trupele în acel teritoriu. De exemplu, generalul Lebed vorbea despre Transnistria drept . Alți politicieni vorbeau despre Transnistria ca despre un teritoriu de unde va începe refacerea URSS. Iar alți politicieni vorbeau despre Transnistria ca despre al doilea Kaliningrad la frontierele de sud ale fostei URSS. De fapt, acest conflict nu a avut ingrediente de ordin local pentru a ajunge la un conflict între Chișinău și Tiraspol.”

Războiul din Transnistria este astăzi un conflict înghețat. Iar perspectivele rezolvării sale sunt neclare, așa cum este viitorul însuși.