Relațiile româno-turce în secolul XX
Nicio altă influență nu a fost mai mare asupra spațiului românesc din ultimul mileniu ca influența turcă.
Steliu Lambru, 16.03.2026, 15:30
Nicio altă influență nu a fost mai mare asupra spațiului românesc din ultimul mileniu ca influența turcă. Din 1877, după ce România și-a cucerit independența de stat, relațiile au intrat pe un teren nou. În secolul XX, România și Turcia au construit o relație privilegiată pe baza unei tradiții.
Juristul Radu Boroș, specializat în drept aerian, spunea în 1995 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum au evoluat relațiile bilaterale după primul război mondial.
”Kemal, primul lucru pe care l-a făcut, a fost acela de a căuta să se izoleze de Europa. Şi unul dintre punctele lui de politică, în această hotărâre de a se izola, a fost transferarea capitalei Turciei de la Istanbul la Ankara. Iar la Istanbul nu a vrut să mai adauge nici un fel de combinaţii comerciale, financiare, sau de altă natură cu puterile continentului european. De aceea, a întrerupt linia aeriană pe care o făcea Societatea Franco-Română din 1920 pe traseul Paris-Viena-Budapesta-Bucureşti-Istanbul.”
Treptat, și europenii și turcii au înțeles că nu pot merge separat înainte. Iar românii au fost cei care au deschis calea reapropierii.
Radu Boroș. ”Până în 1938-39, când prin Tratatul de la Lausanne a fost modificat statutul strâmtorilor, turcii nu au vrut să audă de nici o legătură aeriană către Constantinopol. De-abia după Tratatul de la Lausanne s-a pus problema şi s-a deschis posibilitatea zborurilor dinspre Europa spre Istanbul. Noi, ca români, în cadrul Înţelegerii Balcanice, în secţiunea aviaţie, aveam şi problema transporturilor aeriene în care era prevăzută şi o legătură cu Turcia. În timp ce cu celelalte ţări aveam ca obiectiv legarea capitalelor, cu Turcia nu aveam ca obiectiv legarea de Ankara, capitala, ci legarea de Istanbul.
În politica aeriană a României figura înființarea liniilor aeriene ca un suport, ca o întărire a liniilor noastre de navigaţie maritimă. Cu toate eforturile făcute pentru a obţine din partea Turciei autorizația să facem linia către Istanbul, nu am reuşit. Nu primeam nici un răspuns, nici negativ, nici pozitiv, ni se spunea mereu să aşteptăm. În Aunarea Generală a Consiliului Economic al Înțelegerii Balcanice, în sesiunea din aprilie 1939, către sfârşitul întrunirii, preşedintele delegaţiei turce care era Hasan Saka ne comunică faptul că autorităţile turce invită de urgenţă o delegaţie română la Ankara ca să încheie un contract de concesie a unei linii Bucureşti-Istanbul cu Societatea aviatică LARES.”
Vasile Șandru a lucrat în Ministerul de Externe. În 1994 își amintea de procesul de normalizare a relațiilor româno-turce, deși cele două erau despărțite de bariera blocurilor militare opuse.
”România a fost prima care a trecut la spargerea acestei bariere. Ca ţară participantă la Tratatul de la Varşovia, România a fost prima care a făcut acest pas de normalizare a relaţiilor cu Grecia şi cu Turcia. Ca probleme bilaterale între România şi aceste două ţări erau, în primul rând, cele legate de arieratele financiare, adică nişte bunuri care fuseseră ale resortisanţilor acestor ţări, naţionalizate în România, după 1948. Nu se putuse ajunge la o înţelegere din cauza diferenţei foarte mari între pretenţiile foştilor proprietari şi ceea ce putea să ofere partea română. Dar asta nu era o problemă care să împiedice, în general, dezvoltarea relaţiilor. Impedimentul principal fusese, practic, dictat de apartenenţa la blocuri opuse.”
Vizita premierului român din 1966 a fost cea care a deschis cooperarea viitoare. Vasile Șandru.
”A fost o delegaţie mare, condusă de primul ministru Maurer la care au participat ministrul nostru de externe, au participat foarte mulţi reprezentanţi ai ministerelor economice. Au fost adjuncți de miniştri de la metalurgie, construcţii de maşini, de la transporturi, de la cultură și așa mai departe. Vizita s-a desfăşurat într-o atmosferă excepţională, primul ministru român a fost primit cu toate onorurile, cu companie de onoare şi așa mai departe de către premierul Demirel la aeroport. S-a organizat toată partea protocolară, cu depuneri de coroane la mausoleul lui Ataturk.
Ceea ce mi s-a părut atunci foarte interesant, la discuţiile oficiale cred că a participat din partea turcă aproape tot guvernul. Erau cel puţin 20-30 de oameni de partea turcă a mesei, pe două rânduri, care asistau la aceste discuţii şi pot să vă spun că sorbeau cuvintele lui Maurer. Maurer le-a făcut o expunere despre problemele coexistenţei paşnice, folosind terminologia de atunci. Maurer vorbea despre necesitatea coexistenţei paşnice ca urmare a evoluţiei şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a dezvoltării economice, despre rolul ţărilor mici şi mijlocii, despre rolul unor ţări ca România şi Turcia în promovarea destinderii. Cu ocazia asta au fost semnate o serie întreagă de acorduri. S-a semnat un acord prin care s-a rezolvat problema arieratelor financiare. S-a semnat un acord cultural, un acord de colaborare economică, șase … șapte acorduri diferite care au marcat dintr-odată deschiderea relaţiilor româno-turce pe toate planurile.”
Relațiile dintre România și Turcia din secolul XX sunt baza a ceea există azi între ele. Cele două țări merg împreună, așa cum au făcut-o de câteva sute de ani.