1918, anul unirii românilor

Acum un secol, România trecea prin clipe dramatice. În august 1916, românii intraseră în război, alături de Antanta, dar, singuri în faţa unor forţe uriaşe, fuseseră nevoiţi să se retragă.

Marius Tiţa, 27.11.2016, 07:24

Acum un secol,
România trecea prin clipe dramatice. În august 1916, românii intraseră în război,
alături de Antanta, dar, singuri în faţa unor forţe uriaşe, fuseseră nevoiţi să
se retragă. Acum exact o sută de ani, Bucureştiul era ocupat de trupele
germane, bulgare şi turce. Undeva, în Grecia, o importantă armată franceză
întârzia să declanşeze ofensiva din Balcani. Regele, guvernul şi armata
României se retrăgeau spre Iaşi, în Moldova, unde se pregăteau să reziste.

În
1917, românii câştigă eroic luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, dar, în
spatele frontului, revolta bolşevică scotea Rusia din luptă. În decembrie 1917,
Basarabia iese din Imperiul ţarist şi se proclamă Republica Democratică
Moldovenească. După încă o iarnă dramatică, pe fondul haosului declanşat odată
cu revoluţiile ruse, în primăvara lui 1918, Basarabia independentă vota unirea
cu Regatul României, aflat şi el într-o situaţie dificilă.

În noiembrie 1918, la scurt timp după Armistiţiu,
şi românii bucovineni, aflaţi până atunci în Imperiul austro-ungar, au ales
unirea cu fraţii lor, cu statul român. Peste câteva zile, la 1 decembrie, o
uriaşă adunare a reprezentanţilor românilor din Transilvania vota, la Alba
Iulia, unirea cu România. Astfel, pe parcursul unui singur an, 1918, românii
aveau să îşi realizeze visul unităţii naţionale nu cu forţa, pe calea armelor,
ci prin afirmarea identităţii şi a voinţei naţionale. Pentru prima dată în
istoria lor, românii aveau ocazia să trăiască, într-o proporţie covârşitoare,
în interiorul aceloraşi graniţe. În acele vremuri complicate, prăbuşirea
imperiilor învechite şi anacronice lăsau popoarelor libertatea de a-şi alege
propriul viitor. Românii aflaţi sub ocupaţia acestor imperii – în Ardeal,
Basarabia şi Bucovina – au ales să se alipească la ţara tuturor românilor. Sub
o formă sau alta, unirea fiecărei regiuni istorice cu România a fost votată de
reprezentanţii poporului, în Sfatul Ţării de la Chişinău, sau la Marea Adunare
de la Alba Iulia.

Dar voinţa popoarelor încă nu era suficientă pentru ecuaţia
europeană de acum un secol, deşi preşedintele american Woodrow Wilson făcuse
din asta o doctrină politică. Din fericire, alegerile românilor din Ardeal,
Basarabia sau Bucovina aveau să fie confirmate prin complicatele negocieri de
la Versailles care au urmat. Decizia poporului şi-a urmat calea legală într-un
stat, România, care îşi pregătea cea mai bună perioadă a sa, cea interbelică.
Au fost garantate şi reafirmate drepturile minorităţilor naţionale care trăiesc
de veacuri în România. Fie şi numai pentru două decenii, până la izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, societatea românească a evoluat semnificativ
pe calea afirmării internaţionale, în dezvoltarea civilizaţiei, a vieţei economice şi spirituale. Instalarea
comunismului, la sfârşitul războiului, avea să amâne pentru mai bine de patru
decenii înflorirea democraţiei în România.

A fost nevoie de o revoluţie populară
anticomunistă, precum cea din 22 Decembrie 1989, ca să putem vorbi din nou de
libertatea românilor, de libera alegere a unui drum între naţiunile lumii,
într-o Europă democratică şi dezvoltată, alături de vecinii săi şi de toţi cei
care împărtăşesc idealurile democraţiei şi ale civilizaţiei bazate pe
drepturile omului.