Alianţa Est-Est

A fost o săptămână chinezească în România, şi nu la nivel de târg sau eveniment culinar-comercial, ci la unul cât se poate de înalt. A fost o reuniune a Estului şi Centrului Europei cu China, la nivelul şefilor de guvern.

Marius Tiţa, 01.12.2013, 08:26

A fost o săptămână chinezească în România, şi nu la nivel de târg sau eveniment culinar-comercial, ci la unul cât se poate de înalt. A fost o reuniune a Estului şi Centrului Europei cu China, la nivelul şefilor de guvern. O întâlnire a premierilor de la Bucureşti şi Beijing, prima în România după 19 ani. A fost o acţiune de identificare a posibilităţilor comune de cooperare între o ţară de 20 de milioane de locuitori, cum este România, şi una de aproape un miliard şi jumătate de oameni, cu un teritoriu mult mai mare şi resurse uriaşe.

România a înlăturat comunismul în urmă cu 24 de ani şi de 7 ani funcţionează în cadrul celei mai puternice structuri integraţioniste la nivel regional, Uniunea Europeană. Din 2008, se confruntă cu efectele crizei ce afectează ţările nord-atlantice, promotoare ale democraţiei clasice, tradiţionale, bazată pe drepturile omului.

China a fost mereu un continent în sine, prin dimensiuni, atât a populaţiei cât şi a teritoriului. În principiu, regimul de stat este unul comunist dar puţini occidentali se pot lăuda că pot înţelege ce se întâmplă în formula politică promovată în China. O încadrare în criteriile politologice europene ne-ar îndreptăţi să vorbim de un capitalism de stat, cu o structură unipartinică, un partid comunist căruia nimic din ce este regimul comunist nu îi lipseşte. Mai mult, şi nu se putea altfel, comunismul chinezesc a fost unul aparte, bazat pe cultul personalităţii liderului fondator, legendarul Mao Tzedong. China comunistă este atât de puternică încât a ajuns o contrapondere la hegemonismul statului ce dădea ora exactă în materie de comunism, Uniunea Sovietică.

Conflictul între cele două centre comuniste s-a extins în întreaga lume, permiţându-ne să vorbim de concurenţă bipolară şi în lumea comunistă nu numai în cea internaţională. Ca stat ce a încercat să joace o carte curajoasă de independenţă faţă de Uniunea Sovietică, România comunistă a lui Ceauşescu şi-a atras simpatia Chinei lui Mao. Si a importat, din China şi din Coreea de Nord, spectaculoasele manifestări ale cultului personalităţii.

În prezent, puţini realizează că Republica Populară Chineză este, totuşi, un stat comunist. Unii spun că un astfel de conglomerat nici nu poate fi gestionat fără o ideologie restrictivă şi relativ simplă. În prezent, China apare ca o structură excepţional de puternică, neafectată de criză, căreia şi America i-a întins covoare şi steaguri roşii, la ea acasă, pe malul Atlanticului de Nord. Vestul Europei are o tradiţie de interes în lumea chineză, pornind din vechimea istoriei până la adoptarea şi promovarea în statele indochineze a unui maoism altoit cu troţkismul cu arome pariziene. Economic, China a reprezentat un pol de maxim interes pentru Europa capitalistă care nu şi-a făcut mari probleme din cauza sistemului capitalist instalat în urmă cu mai bine de 6 decenii. În siajul crizei care zguduie inclusiv o serie de principii ale construcţiei europene, UE poartă un dialog complicat cu China, încercând să împletească în formule coerente toate contradicţiile de sistem constatate în acest dialog. Pe de o parte se află conştiinţa propriei valori şi importanţe, pe de alta se află un set de principii care le fac să funcţioneze, atât Uniunea integrării europene cât şi China acestui moment.

Reuniunea de la Bucureşti a celor ce nu sunt în Vestul Europei cu omologul chinez, premierul Li Keqianq, vine după o reuniune importantă a întregii Uniuni Europene cu liderii Chinei. Nu este prima ci a treia, în fiecare dintre anii trecuţi petrecându-se câte o astfel de întâlnire, la Budapesta şi la Varşovia.

Dar tot în aceste zile, Europa însăşi îşi descoperă Estul, propriul Est. Întâlnirea de la Vilnius este pasul esenţial care răspunde multor întrebări referitoare la viitorul proiectului european, mai exact al extinderii sale. Până în China, Europa are mai multe ţări şi popoare care au trăit în fostul stat sovietic şi după 2 decenii de evoluţii greu de înţeles pentru analiştii europeni, primesc un răspuns clar şi puternic.