Aspiraţii periculoase

Recentele declaraţii din zona relaţiilor dintre Turcia şi Grecia par decupate dintr-un scenariu absurd, de documentar istoric.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Marius Tiţa, 06.09.2020, 07:44

Recentele declaraţii din zona relaţiilor dintre Turcia şi Grecia par decupate dintr-un scenariu absurd, de documentar istoric. Altfel spus, pare concepţia cuiva care pare îşi aminteşte ceva din istorie dar nu a înţeles nimic din ea. Se vorbeşte de posibilitatea unor confruntări militare între două state legate de interesele superioare ale apartenenţei la o importantă structură de cooperare militară şi de securitate.

Este vorba de NATO, cea mai puternică organizaţie din lume, creată acum 71 de ani, pentru apărarea comună a membrilor acestei organizaţii, în frunte cu SUA şi aliaţii săi vest-europeni. De-a lungul timpului, NATO a funcţionat şi ca factor de securitate internaţională. Grecia şi Turcia au devenit membre NATO destul de repede, în 1952, pentru a extinde flancul estic al organizaţiei până la frontiera sovietică de atunci.

Cele două ţări au intrat sub generoasa umbrelă militară în acelaşi timp şi repede şi pentru a se pune capăt, prin aşezarea la aceeaşi masă, a vechiului conflict greco-turc din această parte euro-asiatică. În 1974, acest conflict s-a abătut şi asupra insulei Cipru, republică independentă din 1960, cu două comunităţi, greacă şi turcă. În 1974, Turcia a invadat militar Ciprul, insula fiind împărţită în două zone, desigur, greacă şi turcă. Actuala recrudescenţă a tensiunii are drept cauze împărţirea zonei economice exclusive, într-un peisaj plin de insule mici care complică foarte mult aplicarea regulilor internaţionale.

Frontiera Greciei, de care aparţine majoritatea acestor insule, ajunge, astfel, foarte aproape de ţărmul Turciei. Este o situaţie veche, soluţionată astfel după Primul Război Mondial. Erou al Turciei, Kemal Ataturk, cel care a refăcut suveranitatea Turciei, prin războiul de acum 100 de ani, a fost şi cel care a deschis calea bunelor relaţii cu Grecia. Avea determinarea modernizării Turciei şi, în plus, era născut şi crescut la Salonic, oraşul din Grecia.

În ultimul timp, regimul preşedintelui Erdogan renunţă, pe rând, la principiile sacre stabilite de legendarul preşedinte Ataturk. Am văzut resurecţia religiei în viaţa societăţii, am asistat la îndepărtarea Turciei de NATO iar, acum, vedem şi relaţiile greco-turce puse sub semnul unor vechi ameninţări. Ankara pare tot mai interesată de o relaţie bună cu Rusia preşedintelui Putin şi duce o politică de implicare în spaţiul care, pe vremuri, era sfera de influenţă sau stăpânire a Imperiului Otoman.

În acest context, apare relaţia cu Uniunea Europeană, organizaţia din care Grecia face parte iar Turcia îi este cel mai vechi candidat la aderare. Politica preşedintelui Erdogan a scos Uniunea Europeană din sfera priorităţilor iar, în prezent, se vorbeşte chiar de sancţiuni din partea organizaţiei ţărilor europene. Toate aceste evoluţii sunt noi dar amintesc de practici mai vechi. Există, desigur, teama unor acţiuni tot mai periculoase din partea Turciei, se vorbeşte chiar de un război informal, sau hibrid.

De câţiva ani, Turcia ţine Europa în şah cu situaţia refugiaţilor care pleacă masiv de pe ţărmul turc pentru a străbate marea, în condiţii dramatice, şi a ajunge în Europa, pe ţărmul grecesc. În ultimul timp, intensitatea fluxului de refugiaţi veniţi prin Turcia s-a redus dar oricând acest fenomen poate fi reluat, fiind pus în faţa unor autorităţi europene excedate oricum de problemele recente, foarte grave, provocate de noul coronavirus.