Daeş şi Kalaş

Întâi a picat ştirea, vineri seara spre noapte, pentru toţi cei care nu au auzit exploziile de la Stade de France sau tirurile seci şi nesfârşite din lumea fericită a începutului de week end.

Marius Tiţa, 21.11.2015, 02:14

Întâi a picat ştirea, vineri seara spre noapte, pentru
toţi cei care nu au auzit exploziile de la Stade de France sau tirurile seci şi
nesfârşite din lumea fericită a începutului de week end. Ca la orice tragedie,
noutăţile vin rapid, una peste alta, se bulucesc, te surprind acolo unde eşti,
fără tehnica necesară aflării adevărului pe care nimeni nu îl ştie, încă. Şi,
oricum, adevărul pare incredibil, chiar aşa, încropit din bucăţi însângerate.

Cei care s-au culcat înainte de prima explozie a atacului de la Paris s-au
trezit, sâmbătă, în plin peisaj suprarealist. S-au trezit într-un Paris care
continuă să trăiască vesel şi boem chiar dacă are un cuţit înfipt în spate.
Lumânările nu sunt de Crăciun şi nici imaginile terifiante nu vin din filme de
ficţiune. Este realitatea nebunească a unei gândiri infernale, este
mentalitatea criminalului laş care se crede luptător pentru o cauză. În astfel
de situaţii, cel care vine de afară se arată a fi mai catolic decât papa, el
trebuie să-şi demonstreze ataşamentul faţă de haită făcând lucruri pe care
haita încă nu le-a îndrăznit. Teroriştii care lovesc la ei acasă în numele unei
doctrine de care, până nu demult nici nu ştia că există, îşi trădează nu numai
familia, vecinii şi ţara în care s-au născut şi care le-a dat totul pentru o
viaţă decentă, îşi trădează însăşi specia.

Parisul însângerat a continuat să
fie Parisul pe care oamenii din întreaga lume vor să îl vadă măcar o dată în
viaţă, într-un pelerinaj ce scoate Luvrul, turnul Eiffel, catedrala Notre Dame
şi multe alte locuri mitice din cărţile poştale ilustrate aflate de decenii, la
loc de cinste, în mijlocul familiei. Şocul şi revolta au fost urmate de
determinarea programatică a autorităţilor şi de impetuoasa pornire a oamenilor
de a face ca Parisul să continue să fie Paris, ca Franţa să fie Franţa iar
oamenii normali să îşi ducă viaţa luminoasă fără angoasa pornirilor ucigaşe
drapate în tot felul de idei măreţe.

Organizaţia criminală ce ne bagă în ochi,
cu forţa, steagul islamului, este denumită, în Franţa, Daesh, ceea ce, se pare,
nu le prea este pe plac. De asemenea, simpatica dar atât de funesta armă
kalaşnikov este numită, la Paris, Kalash, o prescurtare dintre cele de care
este plină franceza contemporană.
Astfel, Daesh şi Kalash au intrat în limbajul curent sub forme care
aruncă în aer sobrietatea sinistră cu care teroriştii le vedeau învăluite. Este
o adevărată exorcizare a atmosferei pariziene, plină de lumina oamenilor vii
care sărbătoresc viaţa.

După şoc, determinare, fermitate şi solidaritate, a
venit un englez, rafinatul şi subtilul John Oliver, care, în emisiunea sa de la
un post american, cu valenţe de religie universală, a deschis un tir
cathartic de vorbe groase la adresa nenorociţilor de autori ai atacului de la
Paris, care au colaborat cu alţi nenorociţi pentru a pune în practică această
ideologie nenorocită. Desigur, nenorocit este cel mai cuminte termen cu care
putem înlocui anumite cuvinte din cele cu care John Oliver a bombardat minţile
bolnave ale teroriştilor. Atacul inteligentului showman a fost lansat acolo
unde are cel mai mare efect: în mijlocul lumii civilizate, la o televiziune de
prestigiu şi audienţă universale. Acolo se întâlnesc miliardele de oameni care
iubesc viaţa şi Parisul şi ar fi putut fi speriaţi de crimele teroriştilor. De fapt,
John Oliver nu a făcut nimic special, a spus ceea ce mulţi dintre noi am spus,
chiar am strigat, în aceste zile. Astfel că, referitor la atacurile teroriste
de la Paris putem spune cu toţii: Je suis John Oliver.