Europa, de la Atlantic la Urali
În 1959, preşedintele francez Charles de Gaulle spunea că o Europă de la Atlantic la Urali urma să decidă soarta lumii. Putem vedea în aceasta fie o fantastică previziune, fie o sinteză a politicii legendarului general.
Marius Tiţa, 10.07.2016, 14:32
Odată cu referendumul britanic, în care au câştigat adepţii ieşirii din Uniunea Europeană, s-ar putea considera că s-a spus totul despre unitatea Vechiului Continent. În 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, preşedintele francez Charles de Gaulle spunea că o Europă de la Atlantic la Urali urma să decidă soarta lumii. Putem vedea în aceasta fie o fantastică previziune, fie o sinteză a politicii legendarului general.
El este cel care a refuzat să accepte înfrângerea, în 1940, şi a lansat Rezistenţa franceză împotriva ocupantului nazist. Apelul la rezistenţă a pornit de la Londra, dar de Gaulle nu a avut cele mai bune relaţii cu anglo-americanii. Nu este el de vină că Marea Britanie nu a participat de la început la proiectul european, cel lansat de planul Schuman. Dar, ulterior, de câte ori a avut ocazia şi atât cât a putut, a împiedicat aderarea Marii Britanii la organizaţia comunitară.
Nici în cadrul NATO, organizaţia de autoapărare a ţărilor vest-europene, generalul de Gaulle nu a fost mai îngăduitor, opunându-se de mai multe ori poziţiilor exprimate de britanici şi americani. Dacă în politica europeană a introdus principiul “scaunului gol”, la NATO a suspendat participarea franceză la comanda militară aliată.
Dar în Europa de la Atlantic la Urali putem vedea şi trebuie să înţelegem inclusiv partenerii americani de pe malul vestic al Atlanticului, Estul european fost comunist sau fost sovietic şi chiar Rusia. Este o formulă geografică, dar numai în aparenţă. Această formulă extinsă reprezintă, de fapt, idealul unităţii europene, cea în care nu limitele continentale dictează comunitatea de principii. În acele momente erau încă puternice amintirile din vremurile ce duseseră la cele două războaie mondiale, astfel că putem citi Europa naţiunilor, propusă de general, ca pe un efort de anihilare a tendinţelor hegemoniste a statelor europene.
Pentru că, în acelaşi timp, şeful Rezistenţei franceze vorbea de o Europă a oamenilor liberi şi a statelor independente. Europa actuală a evoluat enorm de la stadiul imediat postbelic care arată, totuşi, ca un început genial. De fapt, tocmai această evoluţie dă forţa proiectului integrator lansat în 1950. După jumătate de secol, Europa este un continent al păcii şi al bunăstării, al drepturilor omului și solidarităţii.
Departe de a fi o formulă ideală, Europa comunitară este un fenomen de succes, copiat în anumite privinţe şi în alte părţi ale lumii, pe alte continente, unde s-a în înţeles că numai cooperarea economică din ce în ce mai accentuată poate duce la concordie şi progres, dincolo de orice disensiune. NATO, ca structură de apărare inclusiv militară, atrage atenţia asupra faptului că lipsa războiului nu înseamnă neapărat pace şi că războiul contemporan nu arată precum cele din istorie.
Se vorbeşte de spaţiul cibernetic şi de terorism, sunt aduse în atenţie tensiuni din zone geografice neaşteptate sau de acolo unde se credea că a fost clădită o colaborare funcţională, deschisă, modernă. În zilele summitului NATO de la Varşovia, la mai puţin de o lună de la decizia separatistă a britanicilor, ecuaţia europeană se conturează a fi extrem de complexă, ajungându-se la finalul unor evoluţii greu de prevăzut.
Până acum un sfert de secol, Varşovia dădea numele blocului militar al statelor comuniste, opus organizaţiei nord-atlantice. Este vorba, desigur, de Tratatul de la Varşovia. Acum, statele din acest bloc sunt membre ale NATO, precum şi ale Uniunii Europene, iar Europa de la Atlantic la Urali are şansa de a “conduce” lumea, cel puţin prin exemplul personal, cel al unei comunităţi de ţări prietene, care lucrează împreună, deschis şi liber, pentru un viitor comun, paşnic şi sigur, pentru progresul umanităţii.
