Filmul românesc, un brand
Cinematografia românească traversează o perioadă dintre cele mai benefice, obţinând premii la marile şi prestigioasele festivaluri de film din întreaga lume, la diferitele secţiuni aflate în concurs.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Marius Tiţa, 29.05.2016, 05:44
Cinematografia românească traversează o perioadă dintre cele mai benefice, obţinând premii la marile şi prestigioasele festivaluri de film din întreaga lume, la diferitele secţiuni aflate în concurs. Summitul de pe Croazetă, adică festivalul de la Cannes, a devenit, la fiecare ediţie, un loc unde se aude despre români şi filmele lor.
În acest an, Cristian Mungiu a împărţit premiul Palm dor pentru cel mai bun regizor cu francezul Olivier Assayas. Altfel, specialiştii notează o cursă umăr la umăr în lumea regizorilor de vârf între Cristian Mungiu şi Cristian Puiu, un alt român premiat la Cannes şi în alte locuri prestigioase. De fapt cei doi Cristian, Mungiu şi Puiu, sunt cunoscuţi la Cannes, pe post de competitori dar şi de membri ai diferitelor jurii.
În poziţia de cel mai bun regizor, laureat la Cannes, Cristian Mungiu are un predecesor, în regretatul Liviu Ciulei care, în 1965, a primit această recunoaştere pentru „Pădurea spânzuraţilor”. Este un film intens, ecranizare a romanului omonim din 1922 în care Liviu Rebreanu pornea de la un fapt real, drama fratelui său spânzurat în primul război mondial fiindcă era român din Transilvania şi nu vroia să lupte împotriva conaţionalilor săi din regatul României. În anul următor, regizorul Mircea Mureşan a primit premiul festivalului de la Cannes pentru debut, cu filmul „Răscoala”, de asemenea ecranizarea unui roman de Liviu Rebreanu. Tânărul regizor român a primit acest premiu exact acum o jumătate de secol, în mai 1966, din mâinile celebrei Raquel Welch.
Mai în zilele noastre, se pare că realitatea cotidiană a românilor este un izvor serios de idei cinematografice de succes. Filmul care l-a impus pe Mungiu în competiţia regizorilor din acest an tratează problema bacalureatului dar nu administrativ, din punctul de vedere al rezultate generale, ci ca puternică trăire socială, de viaţă, pentru adolescenţi şi părinţii lor. La Cannes, în 2007, Mungiu a luat Marele Premiu pentru un film despre avorturile ilegale din vremea regimului comunist. Atunci, cu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, a fost lansată moda actuală a premiilor pentru filmele româneşti. De fapt, încă din 2005, Cristi Puiu şi al său „Moartea domnului Lăzărescu”, ne relevau premiul „Un certain regard” cu o poveste despre sistemul de medicină de urgenţă din România, cu probleme care sunt încă de actualitate. Tot la „Un certain regard”, în 2009, a fost prezentat „Amintiri din epoca de aur”, un colaj de mici filme cu subiecte ameţitoare din vremea comunismului.
În 2012, Cristian Mungiu îşi prezintă la Cannes filmul „După dealuri” inspirat dintr-un caz celebru de exorcizare mortală şi câştigă premiul pentru cel mai bun scenariu şi premiul pentru cea mai bună actriţă împărţit de protagonistele din acest film. „Poziţia copilului”, un film despre eterna dependenţă a copiilor de cea care le-a dat viaţă, nu s-a impus la Cannes ci la Berlin unde a câştigat marele premiu „Ursul de aur”, în 2013, iar actriţa principală, Luminiţa Gheorghiu, a primit prestigiosul European Film Awards, premiul european de film pentru cea mai bună actriţă. Pe Luminiţa Gheorghiu am văzut-o şi în „Moartea domnului Lăzărescu” dar şi, ulterior, în filmul „Aferim!”, cel care a luat „Ursul de argint”, la Berlin, desigur, anul trecut.
În acest an, la Cannes, filmele româneşti au luat multe şi diferite premii. Un film românesc şi un altul în coproducţie au câştigat premii „Un certain regard” care funcţionează ca o atenţionare, ca o amorsare a viitoarelor premii ce vor exploda ca artificiile pe cerul marilor întâlniri ale filmului.
