Marşarierul – o nouă viteză a integrării europene
În urmă cu destui ani, integrarea europeană funcţiona atât de bine că fruntaşii ei se gândeau cum să ajungă şi mai departe pe acest drum, fără să îi mai aştepte pe ezitanţi, sceptici sau estici.
Marius Tiţa, 27.01.2013, 12:48
În urmă cu destui ani, integrarea europeană funcţiona atât de bine că fruntaşii ei se gândeau cum să ajungă şi mai departe pe acest drum, fără să îi mai aştepte pe ezitanţi, sceptici sau estici. A fost lansată ideea Europei cu mai multe viteze, în care codaşii nu mai sunt aşteptaţi – poate nici ajutaţi – iar cei care vor şi pot să adâncească procesul, să îl ducă pe noi culmi de cooperare, să nu fie limitaţi de mecanisme sau politici comunitare. În acest entuziasm integrator şi comunitar, s-a observat, dar cu titlu amuzament, că Uniunea Europeană nu are proceduri pentru situaţia în care cineva vrea să iasă pur şi simplu din această organizaţie. Desigur, cine şi-ar fi dorit aşa ceva, când participă la un proces ce constituie un model de succes de convieţuire şi dezvoltare?
În vremuri mai recente, conglomeratul european a cunoscut fenomene ce nu păreau posibile înainte de declanşarea americană a crizei, în 2008. Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie ocolită de efectele evoluţiilor de dincolo de Atlantic dar, trăgând prea devreme o linie de bilanţ, a fost foarte afectată de criza ce s-a dovedit a fi mondială, până la urmă. Grecia a devenit un caz, un fenomen intern al Uniunii Europene ale cărui implicaţii continentale încă nu le observăm pe de-a întregul. Şi criza pe tărâm european nu se limitează la contemporana Eladă şi nici măcar la limesul mediteranean. Să se fii transformat criza americană din 2008 într-o complicaţie pur europeană, cu cauze şi efecte din UE? Altfel spus, termenul de negativă, care se aplică la creştere pentru a masca o scădere, poate fi alăturat şi integrării pentru a desemna posibilele intenţii de a nu mai participa la idealurile comunitare, un fel de dez-integrare. Marea Britanie s-a alăturat târziu Comunităţilor europene, şi asta după ce a încercat să construască o alternativă, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb.
În aceste zile se împlinesc chiar patru decenii de la aderarea la organizaţia europeană a trei ţări, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, ce păreau hotărâte să se limiteze la liber schimb, fără interes pentru piaţa comună sau, Doamne fereşte, moneda comună. Când euro a devenit realitate, Danemarca şi Irlanda s-au alăturat acestei evoluţii excepţionale, în timp ce Marea Britanie şi-a continuat drumul aparte. Declaraţiile recente ale premierului guvernului Reginei şi a altor responsabili de la Londra nu ar trebui să uimească. Pe de o parte, este dreptul fiecărui stat membru să se exprime asupra oricărui aspect al vieţii comunitare, inclusiv să decidă separarea drumurilor, iar pe de altă parte, criza europeană şi efectele ei pare să dea dreptate Londrei în politica sa de opinie separată ori de câte ori are ocazia. Dacă ameninţarea cu referendumul britanic în problema apartenenţei la Uniunea Europeană este o idee populistă, veche şi neinspirată, în rest, orice măsură de maximizare a efectelor pozitive ale acestei apartenenţe merită o atenţie detaliată. Dintr-o dezbatere pe adevăruri rostite cu voce răspicată se câştigă mereu mai mult decât dintr-o atitudine inertă, de care oricum Marea Britanie nu a dat dovadă. Poate că asistăm la naşterea unei noi viteze a integrării europene, cea a marşarierului, a mersului înapoi, de întoarcere de pe drumuri care nu se dovedesc a fi cele mai bune opţiuni. Nu întotdeauna scepticismul înseamnă refuz sau negaţie, poate reprezenta şi dorinţa unei evoluţii altfel decât am fi crezut cu toţii că este bine.
