Noua integrare europeană
La scurt timp după înlăturarea comunismului, pe lângă tranziţia de la regimul dictatorial românii au descoperit integrarea europeană.
Marius Tiţa, 12.09.2015, 01:22
La scurt timp după înlăturarea comunismului, pe lângă tranziţia
de la regimul dictatorial românii au descoperit integrarea europeană. Era un
nou obiectiv ce mobiliza întreaga societate. După ce a devenit membră a Uniunii
Europene, România a descoperit că, de fapt, lucrase pentru aderarea la
organizaţia comunitară în timp ce integrarea continua, cu încă multe examene de
dat. La unul dintre ele, cel de aderare la spaţiul Schengen încă mai lucrează,
împreună cu Bulgaria. Europa fără frontiere este un deziderat elementar al
construcţiei europene de aceea menţinerea în afara acestui spaţiu a 2 state
membre cu drepturi depline, aproape un deceniu după aderare, devine greu de
explicat. România a făcut eforturi considerabile pentru a îndeplini condiţiile
de aderare la acest spaţiu dar ele s-au schimbat mereu. Au rămas, însă,
cheltuieli şi eforturi efectuate de români cu scopul direct de a îndeplini
condiţiile şi a fi primiţi în spaţiul Schengen. Această idee generoasă şi
eficientă a devenit, cel puţin pentru români, un club aparte în interiorul
organizaţiei din care fac parte de aproape zece ani.
Într-un mod pervertit,
spaţiul Schengen reapare în atenţia publică în prezentul dominat de criza
refugiaţilor din Orientul Mijlociu care au venit pe continentul european. Dacă
Uniunea Europeană apărea ca o cetate inexpugnabilă, cu criterii dure de acces
peste graniţe, fie ele Schengen sau nu, statistica dezvăluie schimbări şi
evoluţii necunoscute şi neaşteptate.
În anii 90, când România îşi pregătea
aderarea la Uniunea Europeană, accesul cetăţenilor săi în spaţiul comunitar era
extrem de reglementat şi restricţionat, chiar dacă România avea statutul de
ţară asociată, ultimul pas înaintea aderării. Chiar şi după aderare a mai rămas
un semn de întrebare, cel privind spaţiul Schengen, care ştirbeşte bucuria
românilor de a fi revenit în Europa, după 45 de ani de comunism din care au
ieşit prin jertfă de sânge.
La fix 30 de ani de la adoptarea Acordului de la
Schengen, principiile acestuia sunt analizate din mai multe perspective, unii
pentru a înţelege de ce nu funcţionează în prezent, alţii pentru a le cere
recunoaşterea oficială a decesului. Impresionanta legislaţie europeană pare să
nu aibă elementele necesare unei soluţii eficiente la această criză care se
desfăşoară cu incetinitorul. De asemenea, acţiunea umanitară se desfăşoară
haotic, sub imperiul urgenţei, în timp ce deciziile politice, esenţiale, fie
sunt amânate fie sunt de complezenţă. Europenii sunt extrem de divizaţi în
privinţa oamenilor ce au ajuns în Europa, în condiţii dramatice. Unii văd
suferinţa de pe faţa acestor oameni, alţii doar hârtiile aruncate de cei ce
dorm şi călătoresc pe jos, unii înţeleg demenţa războiului din ţările din care
au plecat, alţi occidentali îşi amintesc că li s-a promis distrugerea, în
numele religiei căreia îi aparţin.
Guvernul Uniunii Europene, Comisia
Europeană pe numele său oficial, are un portofoliu pentru ajutor umanitar şi
gestionarea crizelor şi un altul pentru migraţie, afaceri interne şi cetăţenie,
dar, practic, toate cele 28 de poziţii de acest nivel sunt implicate în
discuţia despre criza refugiaţilor. Chiar denumirea respectivelor portofolii
arată că a existat o preocupare pentru aceste aspecte şi mai ales o cunoaştere
timpurie a situatiilor ce apar ca neaşteptate în aceste zile. Evoluţiile
recente din spaţiul european vor marca toate zonele activităţii comunitare,
cele prevăzute în portofoliile Comisiei sau aflate doar la nivel de preocupare
cetăţenească. Deşi evocată la început, integrarea a fost dată de o parte, sub
presiunea evenimentelor. Nu este vorba, desigur, de integrarea în ritmul
comunitar al ţărilor ce aderă la Uniune, cum a fost cazul României, ci de
integrarea individuală a persoanei a celor veniţi direct în mijlocul
proiectului european, lăsându-se impresia că această integrare nu mai este un
deziderat şi nici măcar la modă.
