Unire şi revoltă
În ianuarie 1859, domnitorul recent ales al Moldovei se afla în capitala statului vecin, Muntenia, se pare că în drum spre Istambul, unde tebuia să obţină agrementul puterii dominante pentru mandatul său.
Marius Tiţa, 23.01.2016, 18:46
În
ianuarie 1859, domnitorul recent ales al Moldovei se afla în capitala statului
vecin, Muntenia, se pare că în drum spre Istanbul, unde trebuia să obţină agrementul
puterii dominante pentru mandatul său. Nu era un lucru obişnuit ca principatele româneşti, Moldova şi Muntenia,
să îşi aleagă singure domnitorul. Pentru că, da, şi Muntenia se afla în această
situaţie, aceea de a decide cine să deţină funcţia supremă în stat. La Iaşi şi
la Bucureşti, capitalele celor două principate româneşti, se impuneau adepţi ai
ideilor revoluţionare din 1848. De altfel, chiar domnitorul recent ales al
Moldovei, colonelul Alexandru Ioan Cuza, vizitatorul Bucureştiului din ianuarie
1859, era un revoluţionar paşoptist şi fusese ales în înalta funcţie de către
colegi de gândire şi luptă. La fel se gândea şi în Muntenia şi în amândouă
statele româneşti, tinerii revoluţionari se gândeau la unire.
De 3 ani, după
Războiul Crimeii, marile puteri ale Europei secolului al XlX-lea discutau despre
problema principatelor româneşti, care cereau să se unească într-un singur
stat. Interesele lor pe aceste ţinuturi erau mari, astfel că, în afară de
Franţa, nimeni nu agreea ideea unirii celor două principate româneşti. Austro-Ungaria
se temea, pe bună dreptate, că unirea celor două principate, Moldova şi
Muntenia, ar fi fost urmată de cererea unirii cu Transilvania, al treilea
principat românesc, dar şi un teritoriu aflat în posesia imperiului cu capitala
la Viena. Rusia nu agrea nici ea această idee, pentru că, din 1812, ocupa cam
jumătate din Moldova, partea sa estică, numită Basarabia. Imperiul Otoman,
aflat la sud, nu era dispus să vadă o formaţiune statală puternică în această
parte a Europei, pe care se străduia de secole să o ţină sub influenţa sa. Şi,
totuşi, îndrăzneţii revoluţionari români din 1859 pregăteau o formulă foarte
abilă de a obţine, totuşi, unirea principatelor, cu toată opoziţia marilor
puteri. Şi cum ceea ce nu este interzis, este permis, Bucureştiul l-a ales
domnitor al Munteniei tot pe Alexandru Ioan Cuza, cel care devenise, cu câteva
zile înainte, şi domnitor al Moldovei. Dar partea complicată de abia urma.
Abila mişcare a românilor, de a alege aceiaşi persoană pe tronurile de la Iaşi
şi Bucureşti, a fost primită cu furie de marile puteri europene, care se
opuneau unirii principatelor românilor.
După 7 ani de domnie, Cuza a fost
obligat să abdice, inclusiv pentru a păstra unirea de fapt a celor două
principate. A fost înlocuit cu un domnitor străin, acceptat de aceleaşi mari
puteri care decideau asupra soartei românilor. Carol l a avut o domnie lungă şi
plină de realizări, în timpul căreia s-a obţinut şi independenţa ţării şi
transformarea sa în regat, cu numele de România.
În 1918, la încheierea
primului război mondial, se unea cu noua Românie şi principatul Transilvaniei.
În acelaşi an, în plin război, însă, Basarabia se reunea şi ea cu regatul
României. Fusese despărţită de principatul Moldovei cu mai bine de un secol
înainte. În 1812, printr-o înţelegere cu
Turcia, peste capul românilor, Rusia lua Basarabia, provincia Moldovei dintre
Prut şi Nistru.
Din 1918 până în 1940, Basarabia a fost parte a României.
Stalin, în politica sa hegemonistă, a răpit, pur şi simplu, printr-un
ultimatum, Basarabia de la regatul României. I-a amputat sudul şi nordul, care
au mers la Ucraina, şi i-a ataşat Transnistria, o bandă de sate moldoveneşti pe
malul stâng al Nistrului. În 1991, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice,
fosta republică unională îşi câştigă independenţa.
Un sfert de secol, Republica
Moldova şi-a căutat un drum în Europa democratică, având mereu sprijinul
declarat şi programatic al României. În aceste zile, basarabenii, românii
Republicii Moldova, precum românii din întreaga lume, vor juca vestita Horă a
Unirii Moldovei şi Munteniei, la 24 ianuarie 1859. Apoi se vor întoarce,
probabil, la protestele împotriva a ceea ce clasa politică de la Chişinău le
oferă ca destin şi viitor.
