Fantomele trecutului comunist
La aproape 25 de ani de la prăbuşirea comunismului în România, numelor foştilor torţionari ai regimului încep să fie făcute publice.
Florentin Căpitănescu, 19.09.2013, 12:19
“Asigur partidul care m-a crescut şi m-a educat, că voi duce cu şi mai multă perseverenţă lupta contra duşmanilor poporului nostru muncitor şi voi lovi fără cruţare în ei”. Acesta este angajamentul unuia dintre slujitorii regimului comunist din România, dus la îndeplinire, din păcate, în timp ce conducea una dintre numeroasele închisori ale morţii, din perioada 1945-1989.
Ion Ficior (85 de ani), fost şef al sinistrului lagăr de la Periprava, un loc izolat din Delta Dunării, este acuzat de genocid de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), care, de altfel, l-a şi deferit justiţiei. Potrivit rechizitoriului făcut de Institut, în perioada 1958-1963, Ficior a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinutilor politici întemniţaţi la Periprava. Metodele locului variau de la privarea de hrană şi medicamente, până la torturi greu de imaginat. Acestui tratament i-au căzut victime, sustine IICCMER, 103 contrarevolutionari, cum erau numiţi, în acea vreme, opozanţii regimului comunist.
Fecior este al doilea nume de torţionar – dintr-o listă cu 35 – pe care Institutul îl face public. Şi cum în România se mai întamplă ca faptele reprobabile să fie chiar remunerate, aceşti torţionari au beneficiat, chiar şi după prăbuşirea comunismului, de nişte pensii consistente, de bătrânei respectabili, care ar fi slujit ţara la cel mai înalt nivel. 5.100 de lei, circa 1200 de euro, adică atât cât ia un ministru în functie, este cuantumul pensiei de care se bucură, în prezent, Ficior.
Conştient, şi el, de absurdul situaţiei, Guvernul de la Bucureşti încearcă, după principiul ”mai bine mai târziu decât niciodată”, să impună, prin lege, despăgubiri pe care călăii comunişti ar urma să le plătească propriilor victime.
Oficial, regimul comunist cu toate ororile care l-au însoţit, a fost condamnat abia în 2006, la 17 ani de la prăbuşire. Aşa se face că fostele victime, care au îndurat inumanele tratamente aplicate în mizerele închisori comuniste, nu au primit fireştile compensaţii din partea statului.
Pe de altă parte, condamnarea comunismului nu a adus cu sine legi reparatorii, cum ar fi o lege a Lustraţiei. O astfel de lege, menită să limiteze sau chiar să blocheze accesul la demnităţi publice celor care au făcut parte din aparatul politico-represiv al fostului regim, nu a fost nicicând adoptată. Şi asta nu e totul. Nici măcar celebrul dosar al Revoluţiei, în care ar fi trebuit aduşi în faţa justiţiei vinovaţii pentru evenimentele sângeroase din 1989, care au dus la căderea comunismului, nu a fost finalizat. În asemenea condiţii, este clar că România de acum, membră a UE şi NATO, nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul.
