Senţinţă CEDO privind mineriada din iunie 1990
Epilog, după aproape un sfert de secol şi la mii de kilometri distanţă de ţară, în procesul intentat statului român de trei victime ale aşa-numitei mineriade din 13-15 iunie 1990.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Bogdan Matei, 18.09.2014, 12:28
Neinvestigate, neclarificate, nepedepsite la timp, crimele din trecut se răzbună.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat autorităţile de la Bucureşti pentru felul în care au anchetat mineriada din iunie 1990 şi le-a obligat să redeschidă investigaţiile şi să plătească despăgubiri de circa 60 de mii de euro celor trei reclamanţi care nu şi-au găsit dreptatea la instanţele din ţară. Aceştia sunt Anca Mocanu, al cărei soţ a fost împuşcat mortal în timpul mineriadei, Marin Stoica, bătut bestial, şi Teodor Mărieş, arestat abuziv şi grav molestat.
Curtea a decis, în sentinţa citată de corespondentul Radio România la Strasbourg, că autorităţile nu au luat măsuri pentru identificarea şi pedepsirea vinovaţilor.
La Bucureşti, mineriada fusese anchetată timp de opt ani, dar cazul a fost închis cu decizia de neîncepere a urmăririi penale. La Strasbourg, în schimb, judecătorii au constatat încălcarea unor articole din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la tortură, tratamente inumane şi degradante sau la dreptul la viaţă. Sentinţa CEDO redeschide, în ţară, dezbateri pasionale şi răni vechi.
La cinci luni de la căderea dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceauşescu, fostul său ministru din anii 70, Ion Iliescu, perceput ca lider al Revoluţiei, fusese, practic, plebiscitat, câştigand primele alegeri prezidenţiale libere cu circa 85% din voturi. Partidul său, o combinaţie eterogenă de revoluţionari autentici si comunişti de mâna a doua, îşi adjudecase, la rându-i, doua treimi din locurile din Parlament.
La Bucureşti, Piaţa Universităţii, ocupată în aprilie de studenţi şi proclamată “zonă liberă de neocomunism”, se golise deja, fiindcă majoritatea manifestanţilor acceptaseră verdictul urnelor. Evacuarea de către Poliţie, în noaptea de 13 iunie, a celor câteva zeci de grevişti ai foamei rămaşi în Piaţă s-a făcut cu o forţă disproporţionată, ce a evocat represiunea din zilele Revoluţiei.
Nici azi nu e clar dacă aceia care, a doua zi, au reacţionat ducând lupte de strada cu poliţia si ocupând sediile ministerului de Interne şi Televiziunii, aveau realmente vreo legatură cu Piaţa. Iliescu si oamenii lui i-au calificat prompt drept “legionari” (extrema dreapta interbelică) şi, deşi armata restabilise deja ordinea, au chemat populaţia sa salveze “democraţia in pericol”. Minerii din Valea Jiului i-au urmat îndemnul. Doar două zile, 14 si 15 iunie, au stăpânit minerii Capitala, unde s-au substituit oricărei autorităţi legale. Suficient să lase in urma lor 700 de raniti, peste o mie de oameni reţinuţi abuziv şi cel puţin şase morţi. Universitatea profanată, sediile partidelor de opoziţie şi ale ziarelor independente devastate completează tabloul invaziei.
În primii ani 2000, revenit în fruntea statului cu o agendă clar pro-occidentală, Iliescu avea să conducă România în NATO şi în anticamera Uniunii Europene. Dar în mentalul colectiv numele său va rămâne mereu asociat cu mineriada care aruncase ţara pe marginea războiului civil.
