Festivalul ”Gellu Naum”, la prima ediţie

Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti împreună cu Fundaţia Gellu Naum au organizat anul acesta prima ediţie a Festivalului Gellu Naum.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Corina Sabău, 01.10.2016, 10:09

Muzeul
Naţional al Literaturii Române din Bucureşti împreună cu Fundaţia Gellu Naum
au organizat anul acesta prima ediţie a Festivalului Gellu Naum. Timp de două
zile, cei mai importanţi poeţi români contemporani, apropiaţi într-un fel sau
altul de Gellu Naum, s-au reunit la Bucureşti şi la Comana pentru a-l omagia pe
ultimul mare suprarealist european. Prin cele două întâlniri, organizatorii
şi-au propus realizarea unui dialog între spaţii şi timpuri de creaţie
diferite, cu scopul valorificării patrimoniului literaturii române şi a
culturii scrise recente. Pe lângă lecturile din poeziile recente semnate de ei,
poeţii invitaţi au încercat să răspundă cât mai personal la întrebarea Cum am
ajuns eu la Gellu Naum?, restituind memorii, amintiri, crochiuri, idei, toate
legate de marele poet suprarealist Gellu Naum.

Gazda evenimentelor, scriitoarea
Simona Popescu, este autoarea volumelor Despre suprarealism si Gellu Naum, şi
Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, cel de-al doilea volum, publicat la
câţiva ani distanţă faţă de primul, fiind îmbogăţit cu o serie de eseuri.
Stînd alături de Gellu Naum ani de zile, s-a limpezit tot mai mult pentru mine
acel sens al demnităţii existenţiale care este principiul vital al poeziei.
Avea o viscerală nevoie de puritate şi, pentru asta, era de o feroce
intransigenţă cu el însuşi, mai apoi cu ceilalţi, încerca să nu se amestece cu
ei, cu greşelile lor. Propriile lui erori îi provocau o mare suferinţă.
(…) Greşea, adică se depărta de centrul existenţei poetice. Cea mai mică
îndepărtare de la ceea ce el numea principii aducea cu sine dizarmonia,
opacitatea, ostilitatea. Simona Popescu, căreia îi aparţin rândurile citate,
spune că i-a venit ideea de a organiza Festivalul la sfîrşitul anului centenar
Gellu Naum (care s-a născut pe 1 augut 1915), mai ales că scrierile lui Gellu
Naum creează solidaritate. Având în vedere că mare parte a criticii îl
consideră pe Gellu Naum ultimul mare suprarealist european, am întrebat-o pe
Simona Popescu: se mai poate vorbi în ziua de azi despre suprarealism?

Suprarealismul există, sunt poeţi suprarealişti care scriu şi în ziua de
azi, există grupuri foarte interesante în toată lumea. Mi-ar plăcea să-i aduc
la următoarele ediţii ale festivalului pe cei din grupul suprarealist din
Londra, pe cei din grupul suedez, pe suprarealiştii din Praga. Există pe lumea
asta poeţi care se autoprezintă ca fiind supraprealişti. Astfel că
suprarealismul există în continuare şi în literatură. Altfel, dincolo de
literatură şi de prejudecăţi, suprarealismul este nemuritor, cum nemuritor este
şi romantismul, cum nemuritoarele sunt toate curentele literare. Toţi suntem
suprarealişti în felul nostru, măcar atunci când visăm. Când visăm, toţi suntem
suprarealişti, dar toţi suntem -vrem, nu vrem- şi romantici, şi postmoderni, şi
clasici. Şi aceste lucruri primesc, din când în când, un nume. Suprarealismul a
existat dintotdeauna, dar el a primit un nume abia în anii ’30 când l-au teoretizat
suprarealiştii francezi, care au preluat termenul de la Apollinaire. Şi uite că
şi astăzi vorbim despre suprarealism şi vom vorbi până la sfârşitul lumii.

Poezia este o formă a nemulţumirii
superioare. Ea pune la îndoială principiile, sistemele, ierarhiile şi,
totodată, refuză cu eroism vulgaritatea cu faţa ei tot mai umană, în timp ce
nemulţumiţii lumii caută acele furtuni cumplite în care să-şi măsoare
puterea, ceilalţi apelau la reconfortantul sentiment de încredere oferit de
sentinele şi-şi supralicitau perspectivele hrănindu-se convenabil – ca să
citez un fragment din Tatăl meu obosit., scrie Simona Popescu.

Printre poeţii
invitaţi la Festivalul Gellu Naum a fost şi Nora Iuga, considerată încă de la
primul ei volum înrudită cu suprarealismul. Nora Iuga: Eu sunt
absolut convinsă că suprarealiştii se nasc în felul acesta, suprarealişti,
adică eu nu cred că un poet suprarealist ar putea apărea în urma unor cursuri
de creative writing. Este adevărat, poetul Miron Radu Paraschivescu este cel
care a scris prefaţa volumului meu de
debut, afirmând că ar exista o apropiere între mine şi Gellu Naum. De atunci,
în România, nu prea s-au mai făcut asemenea asemănări. Eu nici nu am făcut
parte din grupul foarte bine cunoscut al prietenilor -literari sau nu- ai lui
Gellu Naum. Eu l-am cunoscut mai târziu pe Gellu Naum, pentru că scrierile lui
nu circulau în perioada stalinistă. Eu am aflat că există acest cuvânt,
suprarealism, foarte târziu, pe la jumătatea anilor 60. Aunci, de fapt, am
citit şi prima poezie semnată de Gellu Naum, intulată Athanor. Am citit-o şi am
simţit un fel de electrocutare, de perplexitate pentru că n-am înţeles mare
lucru, dar mi-a plăcut la nebunie. Pentru că nu mai citisem în viaţa mea aşa
ceva şi nu ştiam că se poate gândi sau scrie în felul acesta, fără să înţelegi
nimic, dar simţind o asemenea vibraţie de frumuseţe, acel neaşteptat permanent.
A fost, pentru mine, momentul în care am devenit conştientă că, de multe ori,
prefer ininteligibilul, adică ceea ce nu seamănă cu nimic altceva şi ceea ce
rămâne neînţeles, pentru că acolo rămâne marele mister. Şi marele mister este
cel care ne domină viaţa.