Poetul Leonid Dimov

Puţin cunoscut marelui public, deşi poeţi celebri ca Mircea Cărtărescu şi Emil Brumaru îl recunosc drept maestru, Leonid Dimov (1926 - 1987) este pentru prima dată studiat sistematic, într-o cercetare monografică:

Adaugă ca sursă preferată în Google

Corina Sabău, 13.09.2014, 09:28

Puţin cunoscut marelui public, deşi poeţi celebri ca Mircea Cărtărescu şi Emil Brumaru îl recunosc drept maestru, Leonid Dimov (1926 – 1987) este pentru prima dată studiat sistematic, într-o cercetare monografică: Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“, volum apărut la Editura Cartea Românească. Cu documentele din Arhiva CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) pe masă, Luminiţa Corneanu reconstituie un destin uman şi literar dramatic, marcat de tragediile colective ale României secolului XX, de la prigoana împotriva evreilor din anii ’40 la supravegherea Securităţii în timpul comunismului. Celebru pentru spiritul lui de frondă, Leonid Dimov, scriitorul care a urinat în 1957 pe statuia lui Stalin, nu avea cum să scrie altceva decît o poezie ieşită din tipare. Tu, Dimov, faci ceva uluitor, aş spune că schimbi macazul unei întregi literaturi”, îi scria Emil Brumaru în 1968. Analizînd resorturile intime ale poeziei dimoviene, cartea Luminiţei Corneanu arată cum s-a produs această schimbare şi în ce fel a influenţat Leonid Dimov generaţiile poetice de după el. Luminiţa Corneanu, autoarea volumului Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“: ”Leonid Dimov mi-a atras atenţia încă din facultate, când am avut pentru prima dată contact cu poezia lui şi gruparea oniricilor. Atunci am citit articolele lui teoretice. Ulterior, când am devenit profesoară, Leonid Dimov era deja inclus în manuale, se studiază şi acum, unul dintre manualele alternative de liceu propune poemul său Vârcolacul şi Clotilda” (o poveste ironică de dragoste dintre un vârcolac şi o jucătoare de tenis). Întâmplarea a făcut să mă reîntâlnesc cu poezia lui Leonid Dimov şi la lecţia mea deschisă, când am încercat să-l fac accesibil pe Dimov unor tineri de şaisprezece ani. Şi de atunci Dimov mi-a devenit şi mai apropiat. Când mi-am ales teza de doctorat, mi-am propus să realizez o monografie, pentru că genul acesta de instrumente sunt esenţiale pentru literatura română şi, din păcate, lipsesc mai ales pentru perioada comunistă. Şi, mai ales, despre Dimov nu se scrisese nici o carte şi lucrul acesta mi se părea ciudat.”

Luminiţa Corneanu ne oferă cea mai cuprinzătoare, credibilă şi autorizată imagine a scriitorului disponibilă acum, relevînd totodată o voce critică proaspătă, decentă şi aplicată, de care sigur vom mai auzi” scrie criticul Paul Cornea.

Luminiţa Corneanu, despre grupul oniricilor în cadrul căruia s-a format poetul Leonid Dimov: ”Pe la sfârşitul anilor 60, prin 1966, 1967, scriitorii care urmau să constituie grupul oniricilor se întâlneau la Cenaclul Luceafărul condus de Miron Radu Paraschivescu. Acolo, raportându-i la ceilalţi, ei făceau notă discordată prin spiritul de frondă, susţineau libertatea de expresie, libertatea scriitorilor. În 1968 are loc o masă rotundă şi atunci Dumitru Ţepeneag pune bazele onirismului, apărând pentru prima dată şi termenul respectiv. Ulterior se coagulează acest grup oniric, iar Leonid Dimov rămâne până astăzi cel mai cunoscut reprezentant al acestui grup alături de Dumitru Ţepeneag. Sorin Titel, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu sunt şi ei reprezentanţi ai grupului oniricilor, care a inclus zece scriitori.”

Cum au reuşit scriitorii onirici să scrie şi să publice într-o perioadă în care cenzura era foarte puternică, ne spune autoarea volumului Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel“, Luminiţa Corneanu: ”Odată ce onirismul a început să fie recunoscut prin concepţia teoretică a lui Dumitru Ţepeneag, a venit imediat o replică foarte dură a scriitorilor oficiali, favoriţi ai regimului comunist. Astfel că oniricii au fost puşi la zid aducându-se în discuţie “gratuitatea” artei lor, termen la care Dimov ţinea foarte mult. Erau blamaţi din cauză că nu erau angajaţi în proiectul social al creării “omului nou”, erau consideraţi nişte evazionişti, iar evazionismul, în perioada proletcultistă era una din cele mai grave acuze. Dacă nu făceai artă pentru oamenii muncii, ca să pui umărul la crearea societăţii noi, erai considerat un burghez şi, prin urmare, societatea te punea la zid. Astfel că declaraţiile şi mărturiile lui Leonid Dimov sunt un slalom printre concepţia lui şi a lui Dumitru Ţepeneag despre literatură şi artă şi reacţiile oficiale faţă de scrisul şi atitudinea lor. Pentru că Securitatea a început să-i urmărească mai ales pentru fronda şi acţiunile lor politice. Pentru dorinţa lor de libertate, explicit formulată.”

Între 20 iulie şi 14 septembrie 1971, Dimov face o călătorie în Franţa, invitat de Dumitru Ţepeneag. În septembrie ’71, cei doi scriitori dau un interviu la Europa Liberă. Reacţiile Securităţii nu vor întârzia: întors în ţară, Dimov e pus sub filaj, iar o perioadă nu poate publica. La 5 decembrie 1987 poetul se stingea în urma unui infarct. Lăsa în urma sa 12 volume de poezie şi numeroase traduceri. Premiat de două ori de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (pentru volumele de poezie “Dialectica vârstelor” din 1978 şi “Veşnica reîntoarcere” (din 1982), Dimov n-a fost, în timpul vieţii, un răsfăţat nici al criticii, nici al juriilor literare. Uniunea Scriitorilor i-a acordat un singur premiu, în 1980, pentru traducerea poeziilor lui Gérard de Nerval, apărute în 1979 la Editura Univers. Natura poeziei sale, ca şi structura de introvertit şi autoizolarea impusă, au făcut ca Dimov să fie pentru multă vreme un nume pour les connaisseurs”.