Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu

Născută în 1979 la Timişoara, Anca Miruna Lăzărescu s-a stabilit, în 1990, împreună cu familia în Germania. A rămas, însă, mereu legată de România.

Christine Leșcu, 18.03.2017, 14:30

Născută în 1979 la Timişoara, Anca Miruna
Lăzărescu s-a stabilit, în 1990, împreună cu familia în Germania. A rămas,
însă, mereu legată de România. Acest lucru e dovedit şi de primele sale
scurtmetraje, realizate după terminarea studiilor la Universitatea de
Televiziune şi Film din Munchen, dar şi la Universitatea California din Los
Angeles: Bucureşti-Berlin, scurtmetraj realizat în 2004, Secretul Devei,
documentar din 2007 precum şi Apele tac, alt scurtmetraj regizat în 2012 şi
distins cu mai multe premii internaţionale printre care şi Premiul Gopo pentru
cel mai bun scurtmetraj. Filmul spune povestea a
doi prieteni români, care, în 1986, vor să fugă din ţară trecând Dunărea înot.

În timpul filmărilor pentru Apele tac, Anca
Miruna Lăzărescu a început lucrul la primul său lungmetraj, film ce va fi
lansat în 2016 şi se va numi, în cele din urmă, La drum cu tata. Interesant
este că lungmetrajul va relua tema evadării din România comunistă, temă care, de-altfel, a străbătut ca un
leitmotiv copilăria regizoarei sub forma unei poveşti de familie istorisită şi
reistorisită în serile de duminică sau de sărbătoare. Povestea, trăită la
vârsta de 18 de ani de tatăl Ancăi Miruna Lăzărescu, a devenit, astfel,
scenariul filmului La drum cu tata: în vara fierbinte a anului 1968, doi
tineri români pleacă din ţară împreună cu tată lor şi sunt confruntaţi cu
dilema întoarcerii sau rămânerii de partea cealaltă a Cortinei de Fier.
Alegerea trebuie făcută pe fondul evenimentelor internaţionale din acel an:
invadarea Cehoslovaciei de către trupele tratatului de la Varşovia şi
manifestaţiile studenţeşti care cuprinseseră occidentul Europei. Complexitatea
acestei legende familiale a fost întrevăzută de regizoare de-a lungul timpul,
pe măsura ce se maturiza, după cum mărturiseşte chiar Anca Miruna Lăzărescu. Când eram încă în România, şi
aveam vreo 9 sau 10 ani, nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă exact toată
povestea asta. Nu-mi erau clare toate dimensiunile politice sau emoţionale.
De-abia mult mai târziu în timpul studiilor de regie la Şcoala de Film din
Munchen am început să-mi dau seama că e o poveste cu un mare impact emoţional.
Este povestea tatălui meu care în 1968 avea 18 ani şi care, exact ca în film, a
avut la dispoziţie foarte puţin timp ca să ia o decizie uriaşă, o decizie ce
avea să-i influenţeze viaţa pentru totdeauna. A fost nevoit să ia această
decizie în condiţii haotice: să rămână în vest, într-un sistem pe care nu-l
cunoştea şi la care doar visase, sau să se întoarcă într-o ţară care atunci nu
putea fi ca în vest.

Fiind vorba de o poveste emblematică pentru
familia ei, Anca Miruna Lăzărescu recunoaşte că s-a implicat personal foarte
mult în realizarea acestui film. De pildă, se regăseşte câte puţin în fiecare
dintre cele trei personaje principale ale filmului: tatăl şi cei doi fii. De
asemenea, deşi în cazul peliculelor realizate anterior succesul de public nu a
fost neapărat o prioritate, în cazul filmului La drum cu tata, situaţia a
fost diferită. Anca Miruna Lăzărescu. În
comparaţie cu scurt-metrajul Apele tac,
pe care l-am vrut un film cât mai pur şi cât mai răvăşitor pentru a
reuşi la festivaluri, La drum cu tata mi-am dorit să ajungă la un public cât
mai larg. În La drum cu tata, am încercat să ghidez cât mai mult publicul
pentru a înţelege anumite detalii istorice. Cred că asta a fost şi provocarea
cea mai mare: să încerc să dau cât mai puţine date, ca să nu plictisesc
publicul, şi totuşi să am grijă să ofer şi informaţii pe care, poate, un public
mai tânăr nu le deţine. Obiectivă n-am vrut să fiu deloc. A fi obiectiv, în
calitate de autor al unui film, nu poate decât să se distanţeze de subiect sau
de personaje. Ceea ce mi-am dorit, însă, foarte mult a fost să creez personaje
cu care să se identifice cât mai mulţi spectatori. Consider că până şi un
personaj negativ, care acţionează antagonistic într-o poveste şi face rău, el
poate nu are intenţia asta. Un film devine cât mai realist în momentul în care
până şi personajele cele mai rele par a avea motive umane pentru care
acţionează într-un anume fel.

Imediat după lansare, a urmat un turneu pentru ca
filmul La drum cu tata să fie prezentat spectatorilor din cât mai multe state
din Europa de Vest, din Europa de Est, dar şi din Rusia. Pentru că filmul
surprinde modul diferit în care cetăţenii din lagărul sovietic şi cei din apus
s-au raportat la evenimentele anului 1968 – primii înfierând şi fugind de
comunism, ceilalţi militând pentru o revoluţie comunistă -, a fost interesant
de urmărit şi reacţiile diferite ale publicului de acum. Anca Miruna Lăzărescu
Reacţiile pe care le-am avut la Praga sau la Budapesta au fost diferite de ceea
am văzut în vest. La Munchen, întrebările mergeau mai mult în direcţia aceasta:
Bun, noi ştim ce-a fost aici, căci am trăit acele vremuri şi am ieşit în
stradă ca să demostrăm… Dar cât de realist ai prezentat ce s-a întâmplat în
România ? Iar când filmul a rulat la Praga, la Budapesta sau în România,
reacţiile au fost de genul: Mulţumim, dar noi prima parte a filmului o
cunoaştem ştim cum a fost aici în 1968. Dar cât de realiste sunt scenele din
vest, cu tinerii aceia care visau la o revoluţie comunistă?. Eu m-am bucurat
foarte mult, căci am avut impresia că filmul poate să unească şi să-i apropie
pe cetăţenii carea au locuit practic în lagăre diferite atât de mult timp.

Spectatorilor
români, La drum cu tata le-a mai oferit o surpriză plăcută. Reîntoarcerea pe
ecrane a unui foarte îndrăgit actor – Ovidiu Schumacher – plecat în Germania la
sfârşitul anilor 80 şi absent de atunci din cinemaul şi teatrul românesc.