Scriitoarea Nora Iuga

Anul acesta, scriitoarea şi traducătoarea Nora Iuga a primit Ordinul Naţional Pentru Merit, în grad de Comandor, pentru dăruirea şi talentul cu care s-a implicat în promovarea imaginii României.

Corina Sabău, 24.06.2017, 15:01

Anul acesta, scriitoarea şi traducătoarea Nora Iuga a primit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Comandor, pentru „dăruirea şi talentul” cu care s-a implicat în promovarea imaginii României. Nora Iuga, în vârstă de 86 de ani, nu este la prima distincţie de acest tip. În 2015, scriitoarea a fost distinsă cu Ordinul Crucea de Merit în rang de Cavaler al Republicii Federale Germania. Şi tot din partea Germaniei, în 2007, scriitoarea a primit premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie fur Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă personalităţilor care contribuie la promovarea culturii germane în lume. Poetă, prozatoare, traducatoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club, Nora Iuga a publicat aproape 20 de volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968); Captivitatea cercului (1970, volum retras din librării şi biblioteci, ca urmare a interdicţiei de publicare timp de şapte ani); Opinii despre durere (1980); Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000); Piaţa cerului (1986); Dactilografa de noapte (1996, 2010); Spitalul manechinelor (1998, 2010); Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010); Petrecere la Montrouge (2012); Câinele ud e o salcie (2013); Ascultă cum plâng parantezele (2016). Amintirea primelor versuri pe care le-a scris este una foarte precisă pentru scriitoare. S-a întâmplat pe când locuia la Sibiu şi era în clasa a doua. Nora Iuga. (Track): „Dintr-o dată, în bucătăria din locuinţa sărăcăcioasă unde locuiam cu părinţii mei, îmi amintesc că îmi făceam lecţiile. Pe masa unde lucram aveam o carte de istorie şi un carneţel, iar tata repeta la vioară. Atunci s-a întâmplat să scriu prima poezie. Este o mărturisire pe care am mai făcut-o şi cu alte ocazii, dar chiar aşa a început. Şi în felul acesta s-a născut şi femeia, şi artista, şi spiritul scormonitor, curios, care până la vârsta asta s-a tot accentuat. Spirit care mă determină să descifrez pe cont propriu miracolele naturii, elementele astrale, o auroră boreală. Încerc să-mi explic cât mai multe din lucrurile pe care le întâlnesc. De multe ori mi se pare că e ca şi când aş fi la începuturile filosofiei, punându-mi aceleaşi întrebări şi probleme care se formulau atunci. Pentru că mie nu-mi place să citesc cum îmi explică alţii lumea. E caraghios, ridicol să mărturiseşti asta, tu, ca intelectual. Dar este o bucurie teribilă să-ţi găseşti singur explicaţii pentru mister.”

La cei 86 de ani ai săi, Nora Iuga ne surprinde aproape anual cu un nou volum, poezie şi proză, volum care nu trece neobservat de cititori şi de critică. Aşa s-a întâmplat şi cu „ascultă cum plâng parantezele”, volum apărut anul trecut la editura Cartea Românească, considerat de către Juriul Galei Tinerilor Scriitori Cartea de Poezie a anului 2016. Cu toate acestea, Nora Iuga spune că … „Nu mi-am propus niciodată să joc rolul elevei model. Tot ce am făcut, am făcut dintr-o imensă plăcere. Iar Dumnezeu sau genialul Inginer – aşa îmi place să-i spun – a avut grijă de mine şi mi-a dat o forţă uluitoare. Este adevărat că în ultimii cinci, şase ani am scos anual câte o carte, proză sau poezie, şi cred că acest ritm îl datorez în primul rând singurătăţii. O singurătate totală, pe care un om cu vitalitatea mea nu o poate suporta dacă nu o umple cu ceva care să-l facă să simtă că trăieşte, cu ceva care să-l ajute să se mai simtă folositor. Nu mi-a plăcut niciodată să primesc lucrurile de-a gata. Pe mine m-a ţinut în viaţă numai convingerea că mai pot dărui ceva acestei lumi. Mă simt obligată să dau şi acest lucru mă face fericită. Dar nu numai singurătatea m-a ajutat. Pot să spun că am un creier foarte bun şi pentru asta îi mulţumesc încă o dată acelui Inginer genial.”

Susţinătoare a avangardei, Nora Iuga crede că experimentul este cel mai important producător de inovaţie în literatură. :”Îmi place această fază pe care o traversăm în poezie, pentru că simt că suntem la graniţă, ne apropiem de o altă etapă. După un minimalism care a durat foarte mult se pare că poeţii se întorc spre avangardă, spre experiment. Sunt câţiva poeţi tineri foarte buni pe care îi admir şi aş vrea să-l menţionez în special pe Robert G. Elekes. Mă bucur foarte mult pentru că îl consider şi descoperirea mea, l-am descoperit prima dată la Zilele Literaturii Germane de la Reşita. Între timp a debutat cu un volum care a avut un succes extraordinar, primind cele mai importante premii. Apărut la editura Tracus Arte, volumul se intitulează „Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio” şi eu i-am scris postfaţa.”

Anul acesta, împreună cu Angela Baciu, Nora Iuga ne propune o nouă carte de poezie: „mai drăguţ decât dostoievski”. Un dialog într-un ritm alert, colocvial, abundând în calambururi, satiră politică, observaţii cotidiene, referiri la lecturi, la lumea artistică, la evenimente de senzaţie cu coloratură locală. Cartea este împărţită în 25 de tablouri scurte, în care se urmăreşte foarte subtil firul unei poveşti sentimentale: două femei aşteaptă sosirea unui bărbat iubit, mister T., care trebuie să se întoarcă la ele încununat de glorie de la vânătoarea de lei. Fiecare tablou se încheie cu intervenţia Corului Antic. Limbajul face multiple referiri la expresiile şi ticurile verbale folosite azi în exces. Volumul are o accentuată tentă dadaistă, putând fi considerat un demers îndrăzneţ de reînviere a avangardei.