Divertisment în vechiul Ploieşti
Oraș petrolier, capitală a unui județ muntos, deci cu potențial turistic, Ploieștul a fost, în perioada interbelică, un oraș înfloritor, cu multe posibilități de distracție.
Christine Leșcu, 26.11.2023, 12:00
Oraș petrolier, capitală a unui județ muntos, deci cu potențial turistic, Ploieștul a fost, în perioada interbelică, un oraș înfloritor, cu multe posibilități de distracție. Iar unele din ele au fost chiar importate din București de către ploieșteni dornici să concureze de la egal la egal cu locuitorii capitalei. Unul dintre importuri a fost bătaia cu flori care, în București, se ținea la Șosea, adică la periferia nordică de atunci. În orașul din Prahova, bătaia cu flori a început dinainte de Primul Război Mondial și reluată după încetarea conflagrației. Era o distracție de primăvară care se încheia la final de iunie, odată cu începerea vacanțelor. Când și cum se desfășura la Ploiești aflăm de la Lucian Vasile, autorul cărții A fost odată la Ploiești. Bătăi cu flori, fotbal și concursuri de miss.
Bătaia cu flori a fost un obicei importat la Ploiești din Capitală dinainte de Primul Război Mondial. Șoseaua bucureșteană era înlocuită de bulevardul ploieștean, bineînțeles, la o scară ceva mai mică, dar cu aceeași pasiune, cu aceeași vervă și cu aceeași revoltă populară. Poate chiar la Ploiești a fost ceva mai acută pentru că, fiind un oraș mai mic, zonele verzi erau mult mai puține, așa că scoaterea din circuitul comunității a bulevardului pentru un weekend provoca revolta celor care n-aveau bani ca să participe la această distracție. De aceea, prin anii 1920 apar mai multe articole de presă unde se scria că, după ce că nu avem spații verzi, acuma săracii ostracizați ai orașului rămân fără una dintre puținele zone de recreere. Se punea cruce de Sfinții Petru și Pavel, atunci când era și încheierea anului școlar în cel mai important liceu din oraș. Avea ca patroni pe Sfinții Petru și Pavel. Și era momentul în care orașul intra în adormire. Căldurile de atunci erau, să spunem, destul de similare cu cele de astăzi, așa că lumea bună părăsea orașul fie pentru diferite stațiuni din străinătate, fie pentru a se retrage la reședințele lor din zonă, ajutată de obicei din jurul Ploieștiului.
Dacă bătaia cu flori era rezervată mai degrabă protipendadei, locuitorii mai modești se amuzau la bâlciuri care-și aveau apogeul la începutul toamnei, după strângerea recoltelor, mai ales a celor de struguri. Istoricul Lucian Vasile. Dacă bătaia cu flori încheia viața orașului la începutul verii, trei luni mai târziu, la începutul toamnei, se organiza bâlciul La tunuri, așa se numea, care deschidea un nou an școlar și un nou sezon al vieții mondene. Atunci elita orașului se întorcea la reședințele din Ploiești. Dar era mai degrabă aceasta o distracție populară. Mustul nu ține cont de statut social și era o distracție foarte accesibilă, pentru că la acel bâlci veneau tot felul de comercianți ambulanți cu distracții foarte ieftine și simple: de la scrânciob la tras cu pușca, la lovit diferite instalații ca să-ți testezi forța. Era distracția pentru vulg și ea ținea undeva între 4 și 6 săptămâni și ar fi ținut și mai mult dacă nu venea frigul și lumea trebuia să se retragă în bodegi, restaurante sau cârciumi.
Ploieștenii erau, însă, amatori și de fotbal, după cum ne spune tot Lucian Vasile. Acest sport cunoaște o ascensiune spectaculoasă. Prin 1907-1908 aproape că nu avea fani în Ploiești și oamenii considerau că e o pierdere de vreme, ba chiar un sport ciudat. Ei bine, 20-30 de ani mai târziu, nu numai că Ploieștiul era un epicentru al fotbalului național, dar avea și două echipe care se duelau nu numai între ele, dar și pe prima scenă fotbalistică a țării. Era, pe de o parte, Prahova, care era echipa de tradiție ținută de industriașul olandez Jacob Kopes și era Tricolorul, echipa Societății de Căi Ferate Ploiești-Văleni. Era o societate foarte profitabilă și care, bineînțeles, dispunea de niște sume uriașe pe care le-a aruncat în joc cu rezultate deloc îmbucurătoare. Nu au reușit să câștige campionatul, ba dimpotrivă, chiar să retrogradeze. Dar erau faimoși la sfârșitul anilor 1930 pentru primele și pentru salariile pe care plăteau. Dar și atunci fotbalul se lăsa cu scandaluri, cu bătăi. La un moment dat, pe la sfârșitul anilor 1920, chiar prefectul de poliție al orașului a intrat pe teren și a început să împartă pumni și picioare, supărat că echipa locală pierduse.
Oraș multietnic, Ploieștiul a fost și martorul petrecerii timpului liber prin obiceiuri aduse de străinii stabiliți în oraș. Un exemplu este comunitatea germană, destul de numeroasă, aflăm de la istoricul Lucian Vasile. Ei și-au construit o sală pentru comunitatea lor, o sslă pe fundațiile căreia se află azi Filarmonica din oraș. Încă de la sfârșitul secolului XIX, membrii comunității germane se întâlneau acolo, aveau un cor și organizau tot felul de jocuri: popice și biliard. Ceea ce era cu adevărat nou în viața orașului era faptul că aici femeile puteau să joace cot la cot cu bărbații. Pentru lumea patriarhală de atunci era o curiozitate: cum de la nemți, acolo femeile joacă biliard alături de bărbați, fără nicio deosebire. În rest, celelalte comunități erau destul de bine integrate și nu atât de dornice să-și păstreze identitatea lor separată. Încercau să se integreze.
Din păcate, odată cu precaritatea și restricțiile aduse de regimul comunist din 1947 încolo, multe din aceste distracții au dispărut odată cu buna dispoziție a oamenilor.
