Farurile din Sulina

Ajunsă țară riverană Mării Negre după războiul din 1877-1878 care i-a adus independența și provincia Dobrogea, România avea și o graniță maritimă pe care să o organizeze. Deschiderea la navigația pe mare introducea România în sistemul relațiilor internaționale, al tendințelor și practicilor timpului.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 14.11.2025, 18:14

Farurile amplasate pe țărmuri i-au ajutat întotdeauna pe navigatori să se orienteze și să evite accidentele. Pe țărmul dobrogean, farurile erau o prezență rară înainte de secolul al XIX-lea. Cu excepția unuia, cel de la vărsarea Dunării în mare, în apropiere de Sulina de azi, ele nu existau. Creșterea importanței comerciale a locului unde Dunărea se sfârșește va duce la apariția lor.

Gheorghe Comârzan, membru fondator al asociației ”Descoperă Sulina”, colecționar și fondator al expoziției private ”Sulina veche”, știe povestea farurilor din cea mai estică localitate din România.

”Prima atestare privind construcția unui far la Sulina, un far construit din lemn, pe malul stâng al Dunării, este un far construit de administrația otomană în 1745. În 1740, corăbierii se plângeau Porții otomane că din cauza lipsei unui reper de navigație corăbile eșuau, se scufundau și pierdeau încărcătura. De asemenea, se pierdeau și ambarcațiunile și mureau foarte mulți marinari. Din partea Porții otomane, Beșir Aga, care răspundea de Gurile Dunării și de Delta Dunării, ia măsuri pentru construirea primului far la Sulina. În 1802, acest far a fost reparat. În cele din urmă, în timpul războaielor ruso-turce din 1826-1829, farul piere într-un incendiu.”

Apariția Rusiei într-o zonă cu influenţă otomană de câteva sute de ani duce la îmbunătățiri în infrastructura de coastă. Gheorghe Comârzan: ”Din 1829, Sulina intră sub administrație țaristă. Prin tratatul de pace de la Adrianopol, rușii se angajau să construiască un far la Sulina, folosit ca reper de navigație, pentru navigatori și corăbieri. Farul începe să fie construit în 1838. În 1841, în octombrie, lucrările sunt finalizate. Avea 13 lămpi refractare, alimentate cu gaz lampant. Bătaia maximă, pe timpul nopții, adică distanța de la care se vedea lumina farului, era aproximativ de 15 mile marine. În timpul Războiului Crimeii, Sulina, în urma unor lupte care s-au dat aici, este bombardată și incendiată de navele britanice. Bineînțeles că farul este și el puțin afectat și este scos din funcțiune. Prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, care pune capăt Războiului Crimeii, se înființează Comisia Europeană a Dunării.”

Era prima instituție paneuropeană care își propunea un obiectiv ambițios, de a face din Dunăre un mijloc de apropiere între toți europenii. Astfel, Comisia va construi un nou far la Sulina.

”Între anii 1869-1870, pe malul stâng al Dunării, la gura de vărsare de atunci, este construit un far de Comisia Europeană a Dunării. Era cunoscut ca Farul Vechi de pe digul de nord, sub îndrumarea maistrului britanic William Simpson. Proiectul i-a aparținut inginerului Charles Hartley. Acest far era de lumină roșie și ghida navele care intrau pe gura Sulinei. Fundația lui se sprijină pe piloți de stejar și de blocuri de beton. El este declarat far stins în 1925, când digurile sunt prelungite în mare și nu mai era nevoie să se semnalizeze gura de vărsare.”

Comerțul cu cereale și cherestea dinamizează zona, iar interesele economice aduc modificări în relațiile internaționale. De la mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul otoman recâștigă pozițiile pierdute la Dunărea de Jos și reabilitează farul.

”Farul este preluat de administrația farurilor otomane din Marea Neagră, este reparat, pus în funcțiune, iar în 1879 este predat Comisiei Europene a Dunării în bună funcțiune. În 1910 se înlocuiesc lămpile cu gaz lampant cu lămpi cu oxiacetilenă, iar în 1939 farul este predat de Comisia Europeană a Dunării, cu întreg patrimoniul, statului român. Se înființează Direcția Dunării Maritime, iar Comisia Europeană a Dunării se retrage. Farul supraviețuiește bombardamentelor aviației sovietice din timpul celui de-al doilea război mondial. El funcționează și după război, și în 1970 este modernizat sistemul de iluminare, fiind înlocuit sistemul de iluminare cu oxiacetilenă cu iluminatul electric. În 1986, pe 6 ianuarie, devine far stins, este scos oficial din funcțiune deoarece nu mai făcea față nevoilor navigației.”

Noile timpuri cereau o nouă instalație pentru uzul navigatorilor, bătrânul far din Sulina fiind considerat depășit. Gheorghe Comârzan: ”La gura de vărsare este construit un nou far, între anii 1977-1983, far care funcționează și în prezent. Fundația lui se sprijină pe 35 de piloni de oțel-beton, îngropați la 30 de metri adâncime, care asigură stabilitatea și susține toată platforma pe care sunt amplasate farul cu clădirile aferente. Acest nou far are înălțimea de 48 de metri și distanța de vizibilitate a luminii este de 19 mile marine.”

Cele patru faruri de la Sulina sunt o istorie a transformărilor sociale, economice, tehnologice și ale mentalului colectiv al regiunii. Farul construit de Comisia Europeană a Dunării, muzeu din 2024, este unul dintre depozitarii acestei istorii.