Urmuz, 140 de ani de la naștere și 100 de ani de la moarte

Anul 2023 marchează o dublă celebrare a unuia dintre cei mai bizari și influenți scriitori români: Urmuz, 140 de la naștere și 100 de ani de la moarte.

Christine Leșcu, 02.04.2023, 16:31

Anul 2023 marchează o dublă celebrare a unuia dintre cei mai bizari și influenți scriitori români: Urmuz, 140 de la naștere și 100 de ani de la moarte. Născut în 1883, scrierile lui non-conformiste au prefigurat atât dadaismul, cât și suprarealismul, și teatrul absurdului, extinzându-și influența până la postmodernismul contemporan. Însă, în ciuda faimei sale postume, viața lui Urmuz a fost extrem de discretă și încheiată într-un mod tragic prin sinucidere. Matematicianul Gheorghe Păun, deopotrivă pasionat de literatură și de scrisul lui Urmuz, ne schițează acum biografia scriitorului care la naștere s-a numit Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.

S-a născut acum 140 de ani la Curtea de Argeș. S-a născut în 17 martie, după calendarul iulian. De aceea, pe 30 martie îl aniversăm încă o dată. A venit pe lume în familia doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău. Era medic la spitalul din oraș, ținea lecții și la Seminarul Teologic. Medicul se stabilise mai devreme în Curtea de Argeș, dar în 1888 familia a plecat în București. Urmuz a stat numai vreo cinci ani în Curtea de Argeș. La București a studiat la Liceul Gh. Lazăr. Și e interesant, pentru că acolo i-a avut colegi pe viitori scriitori Vasile Voiculescu și George Ciprian, amândoi născuți la Buzău sau prin împrejurimi, la fel cum se pare că tot acolo s-a născut acolo tatăl lui Urmuz. În memoriile lor Voiculescu și Ciprian povestesc poznele pe care le-au făcut împreună în tinerețe.

Fire neliniștită, viitorul scriitor a trecut prin mai multe experiențe educative, găsindu-și cu greu locul în societatea, dar și în cultura vremii. Gheorghe Păun detaliază. A urmat un an la facultatea de medicină, la îndemnul tatălui. Dar n-a rezistat. Apoi a făcut dreptul. A fost judecător prin multe comune din Argeș, Dâmbovița, Dobrogea. În cele din urmă a ajuns în București grefier la Înalta Curte de Casație. Ținea neapărat să vină în București. Era îndrăgostit de muzică. Cânta la pian de mic. Mama lui cânta. Și a ajuns în București. A început să scrie prin 1907-1908, spune sora lui. Îi trimitea textele lui Ciprian, care le citea prin cafenelele bucureștene. Se năștea deja avangarda românească și avangarda europeană. Iar el sigur era la curent cu multe lucruri. Păcat că a murit prea devreme. S-a sinucis în 1923 din motive necunoscute. Dar există unele explicații plauzibile. Din câte am citit, era bolnav, se pare. Și Ciprian spunea că îl pândea o paralizie. Pe de altă parte, era iarăși un fel de modă printre avangardiștii vremii să-și ia zilele. Mai mulți au făcut sau măcar au încercat. Era probabil și ușor depresiv. Era timorat puțin din copilărie de autoritatea tatălui. Dar nu cred că asta a fost decisiv, ci boala de care se vorbește.

Singurul literat care i-a recunoscut valoarea în timpul vieții a fost poetul Tudor Arghezi care l-a și publicat în 1922 în revista pe care o conducea atunci Cuget românesc. Cele două texte urmuziene tipărite atunci au fost Algazy & Grummer și Ismaïl și Turnavitu, cizelate de autor până în ultima clipa, după cum precizează Gheorghe Păun. Se plângea cumva de viața plictisitoare de grefier. Voia neapărat să facă muzică. A făcut și un an studii la Conservator. I s-au pierdut partiturile, din păcate. Scria așa cum scria cu un respect total pentru text. Făcea câteva zeci de versiuni pentru un text, potrivit altui scriitor avangardist Sașa Pană. Este greu de conturat personalitatea lui. Știa extrem de multe și, repet, era conștient de valoarea sa. Avea un respect total pentru text până la virgulă. Arghezi, care l-a publicat, povestește cum venea noaptea să întrebe dacă virgulele sunt la locul potrivit sau nu. Făcea altceva decât bucățile dadaiste ale lui Tristan Tzara, care scotea vorbele din pălărie și le punea în pagină.

După moarte, Urmuz a fost descoperit de avangardiștii interbelici și o parte a mini-operei sale a apărut în anii 1920 în revista Contimporanul editată de Ion Vinea și Marcel Iancu. Apoi în anii 1930, scriitorii Sașa Pană și Geo Bogza au publicat în revista UNU cele mai multe dintre textele sale obținute de la sora lui Urmuz. Foarte multe scrieri de-ale lui s-au pierdut însă, dar ce s-a păstrat e mai mult decât suficient pentru a-i asigura lui Urmuz un statut pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată, statut reconfirmat mai ales după revoluția din 1989. În timpul comunismului, însă, urmele biografiei lui Urmuz din orașul natal au fost anihilate, cum ar fi casa familială, povestește Gheorghe Păun: Nu mai există decât într-o imagine recuperată din poze parțiale și reconstruită pe calculator. A fost demolată în 1984 când s-a construit un blocușor acolo. Bineînțeles că Urmuz nu a fost cultivat în vremea dinainte de Revoluție. Puțină lume din Curtea de Argeș știa de Urmuz până acum doi-trei ani. Dar acum multă lume știe, pentru că acum patru ani am pus o placă de bronz frumoasă pe peretele blocului care s-a construit pe locul în care s-a născut. Acum a apărut un bistrou în Curtea de Argeș care se numeşte La Urmuz, cu poza urmuziene în interior și pe masă, cu o broșură cu opere complete de Urmuz. Dacă cineva vrea să citească, dacă vrea să o ia acasă, poate să o ia.

Dintre textele publicate postum, în versuri și proză, amintim Cronicari, Pâlnia și Stamate, Fuchsiada și Plecarea în străinătate. Din acestea, Pâlnia și Stamate a avut succes și în străinătate fiind tradusă de mult timp în 23 de limbi.