170 de ani de la dezrobirea romilor
Pe 20 februarie 1856, societatea română făcea un pas mare către modernizare prin eliberarea din sclavie a romilor. Un capitol foarte sensibil al trecutului era închis, însă se deschidea altul, al integrării și construirii unui climat al recunoașterii și egalității.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 23.02.2026, 16:01
Pe 20 februarie 1856, societatea română făcea un pas mare către modernizare prin eliberarea din sclavie a romilor. Un capitol foarte sensibil al trecutului era închis, însă se deschidea altul, al integrării și construirii unui climat al recunoașterii și egalității.
Etnologul Delia Grigore este profesor de limba și cultura romani la Universitatea București și împreună am detaliat ideile care au direcționat societatea română către aboliționism în prima jumătate a secolului al 19-lea. ”Ideile reformatoare ale Revoluției franceze de la 1789 au ajuns și în România, erau încă Țările Române. Au mers boierii luminați, tineri, au mers și au învățat, au studiat în universitățile din Paris, Viena și în alte părți, și au venit cu idei reformatoare, s-au luminat. Acolo li s-a spus că e rușinos ca în secolul 19, într-o țară care se dorea europeană și dorea să intre în sistemul modernizator al Europei de atunci, să fie încă stare de sclavie și să poți citi în jurnalele boierilor și ale mănăstirilor ”de vândut o roabă, o țigancă”. Pentru că termenul de țigan asta a însemnat în limba română veche, sclav, rob. Au fost puși în fața unei situații acești tineri care au învățat acolo, care proveneau din familii de stăpâni de sclavi, de a fi rușinați de ce se întâmplă în țară și au venit cu aceste idei: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri. Alți tineri boieri luminați au venit și unii dintre ei și-au eliberat clari romi fără despăgubire. Alții, totuși, au primit despăgubiri. De subliniat că abolirea sclaviei a fost cu despăgubire de la stat. Practic, domnia, a cumpărat acești sclavi de la stăpânii lor particulari, boieri și mănăsiri, și apoi i-a eliberat.”
Situația sclavilor romi era una inumană, una care revoltase mințile celor care doreau europenizarea. Delia Grigore. ”Niciun stăpân nu a fost pedepsit vreodată pentru a-și fi omorât sclavul. A făcut-o în bătaie, în torturi, și nu i s-a întâmplat nimic. Deci, chiar dacă aparent nu avea voie să-l omoare, ci doar să-l bată, totuși uneori îl bătea până-l omora. Deci este vorba despre un statut de ființă umană nerecunoscută ca ființă umană, deci este ceva teribil. Aș folosi, pentru epocă, termenul de țigan în sensul de sclav, iar pentru acum, chiar dacă vorbim despre epoca de atunci, termenul de sclav pentru a nu insista pe termenul slav de rob în încercarea de a diminua gravitatea sclaviei. Țările Române au fost țări sclavagiste în acea perioadă lungă perioadă. Trebuie să ne asumăm asta cu toții, statul român, Biserica, și să mergem mai departe pentru reconciliere.”
Ce a urmat după emancipare aflăm de la Delia Grigore. ”Consecințele sunt până astăzi, marginalizarea, inclusiv rezidențială, a romilor. Acolo unde și-au construit așezările, după ce au ieșit din sclavia, a fost la marginea satelor și orașelor. N-aveau unde să-și facă în centru pentru că ei veneau mai târziu ca oameni, ca cetățeni, nici cetățeni au fost recunoscuți. Romii au fost recunoscuți cetățeni mult mai târziu, n-au fost recunoscuți ca minoritate națională în tratatul de la Paris semnat de România în 1919. Alte minorități au fost recunoscute, iar cea maghiară, interesant, a fost recunoscută, deși maghiarii s-au opus unirii cu Transilvania. Și era firesc deoarece considerau că li se lua o parte din teritoriu. Romii nu numai că nu s-au opus, chiar au fost adunări imediat după 1918 în mai multe localități, de exemplu în Rupea, în județul Brașov. Apoi, în aprilie, pe 27 aprilie 1919, romii au făcut un memorandum, și-au arătat bucuria pentru unire și s-au solidarizat cu România. S-au bucurat mult că, iată, în sfârșit, pot deveni cetățeni români. Și, cu toate acestea, n-au fost recunoscuți ca minoritate națională și nici ca cetățeni români. Mult mai târziu, în perioada interbelică, a început să fie o mișcare a romilor, cu organizații, cu ziare ale romilor, Glasul Romilor și Uniunea Generală a Romilor. Iar ca cetățeni deplini am putea să spunem că abia după al doilea război mondial au fost recunoscuți, dar fără a fi recunoscuți, din nou, ca minoritate națională, ci doar ca cetățeni români, politica fiind una de asimilare. Ca minoritate națională au fost recunoscuți abia după 1990.”
Politicile de integrare a romilor au fost nesatisfăcătoare, în general, însă se poate vorbi și despre unele succese. Delia Grigore. ”Nu a existat o politică de integrare a foștilor sclavi în societate, aceasta a fost lăsată la voia întâmplării. Și atunci, unii romi au continuat să trăiască pe lângă boieri și să muncească acolo, pe moșiile lor, deci continuau să fie la boieri, nu era așa o diferență între atunci când erau sclavi și după. Consecințele asupra stimei de sine etnice se văd până astăzi. Stigmatul internalizat se vede în diferența între romii care își asumă identitatea la recensământ, 600 și ceva de mii. Stigmatul de a fi rom rămâne și ca o consecință a istoriei, a sclaviei, a Holocaustului, a fricii de a fi identificat cu un țigan în ghilimele și posibilității de a fi discriminat. Deci, sunt probleme mari în acest punct de vedere cu stima de sine. Dar, la scurt timp după eliberarea din sclavie, au fost și romi, nu mulți, care au reușit să se integreze în societate, spunea Kogălniceanu, care au reușit să devină, la sfârșitul secolului 19, parlamentari, oameni de cultură, judecători, avocați, artiști și așa mai departe. Și au și luptat în războaie alături de români. Romii sunt patrioți, își iubesc țara, România, chiar dacă a fost o istorie atât de tragică, și își doresc să fie și se simt români.”
Acum 170 de ani, societatea română a făcut ce trebuia să facă pentru demnitatea unor oameni. Iar astăzi ea trebuie să-și consolideze câștigurile.
