Catedrala Națională
Modernizarea societății românești, începută din anii 1800, ajunsese în timpul ultimilor 25 de ani ai secolului al XIX-lea la stadiul de independență a statului, în 1877, și la acela de proclamare a regatului, în 1881.
Steliu Lambru, 03.11.2025, 15:00
Modernizarea societății românești, începută din anii 1800, ajunsese în timpul ultimilor 25 de ani ai secolului al XIX-lea la stadiul de independență a statului, în 1877, și la acela de proclamare a regatului, în 1881. Biserica trecea și ea prin valul timpului său, al modernizării din toate punctele de vedere, deci și al construirii de edificii noi.
Tradițional, bisericile ortodoxe, confesiunea majoritară a românilor, erau de dimensiuni reduse, chiar și cele din orașe. Ideea de catedrală provenea din lumea occidentală catolică și protestantă și își avea începuturile în Evul Mediu în perioada denumită de istorici precum Georges Duby ca ”vremea catedralelor”. Astfel, modernizarea spațiului românesc, racordarea la lumea occidentală a spiritualității locale, a însemnat și ridicarea de biserici mari. Monarhia română, de origine germană, adusese numeroase idei și mode din Occident, astfel că ideea unor spații religioase mai mari decât fuseseră românii obișnuiți să vadă a venit ca o normalitate. Așa s-a născut și ideea unei catedrale naționale ortodoxe care să-i reprezinte pe toți românii.
Pe 26 octombrie 2025, Catedrala Națională a apărut ca entitate deplină în peisajul urbanistic al Bucureștiului. La sfințirea picturii ei au participat cele mai înalte fețe bisericești și reprezentanți ai statului. Împreună cu istoricul Ionuț Biliuță am parcurs suișurile și coborâșurile ideii de a ridica un asemenea edificiu monumental într-o lume majoritar ortodoxă.
”Ideea Catedralei Naționale, n-o să folosesc numele de Catedrală a Mântuirii Neamului, apare undeva la finalul secolului 19, venind de la Casa Regală a României, mai exact de la regele Carol I. Pentru prima dată, ideea de catedrală națională este stipulată într-un proiect de lege înaintat de Regele Carol I în 1884 Camerei legislative. Prin lege, se alocau pentru construirea unei catedrale naționale în București 5 milioane de lei-aur, care la acea dată reprezenta 5% din bugetul Regatului României. Era o sumă fenomenală, o sumă reprezentativă.
În 1891, guvernul condus la acea dată de generalul Ioan Emanuel Florescu organizează chiar o competiție, un concurs internațional de proiecte, pentru o asemenea catedrală. Între timp, proiectul cade în desuetudine. Abia în 1900 vedem o reluare a discuției. De data aceasta, ministrul cultelor Constantin Istrate, în ședința Sfântului Sinod din 11 mai 1900, propune Sfântului Sinod să-și ia responsabilitatea construirii unei catedrale naționale și să realizeze edificiul prin fonduri proprii și prin subscripții publice.”
Primul război mondial accelerează ideea pentru o catedrală națională. Apariția României Mari pe sacrificul multor sute de mii de români a dat o și mai mare încărcătură simbolică proiectului. Ionuț Biliuță.
”După Marea Unire din 1918, cel care reia cumva discuția, împreună cu regele Ferdinand, asupra necesității unei catedrale naționale este mitropolitul primar de la acea dată, fostul episcop al Caransebeșului Miron Cristea. Acesta încearcă, răspunzând unei petiții a regelui Ferdinand adresată Sfântului Sinod la 10 mai 1920, să clădească în București o biserică monumentală care trebuia să reprezinte catedrala națională. Acest moment din 1920, practic naște și acea idee de Catedrală a mântuirii neamului.
Nu neamul se mântuiește însă, există o enormă confuzie în mediul public și mai ales în mediul presei din România. Mântuirea neamului se referă aici atât la campaniile militare din 1877, care au dus la câștigarea independenței, recte formarea Regatului Român în 1881, dar și la formarea, la împlinirea visului României Mari și, deci, a mântuirii, a izbăvirii românilor din teritoriile ocupate de fostele imperii de jugul străin. La aceasta se referă ideea de mântuirire a neamului.
Un alt pas important care se va face va fi în 1926, în februarie, în cadrul unei ședințe a Consiliului Național Bisericesc. De data aceasta avem instituția Patriarhiei Române deja formată. Se dorește într-un dialog cu Primăria Capitalei găsirea unui loc pentru această catedrală. Inițial, Miron Cristea, în 1929, stabilise locul viitoare catedrale naționale la baza Dealului Mitropoliei din București. Dar ridicarea acesteia, din cauza dificultăților celui de-al doilea război mondial, dar și, anterior, al crizei economice de la finalul anilor 1920 și începutul anilor 1930, se amână sine die.”
Însă istoria nefavorabilă avea să se opună din nou proiectului catedralei naționale. După 1945, regimul comunist, profund ostil religiei și persecutor al ei, nu putea lua în considerare o asemenea construcție. După căderea acestuia din 1989, ideea reapare. Ionuț Biliuță.
”Proiectul este reluat în februarie 1995 de patriarhul Teoctist, care propune această idee a construirii unei cartebrale ortodoxe în București atât autorităților centrale, cât și celorlalte autorități de stat. Nu mai târziu de 1999, în 5 februarie 1999, acesta chiar alege un loc pentru catedrală, sfințind o cruce în parcul din Piața Unirii. Treptat, acest loc va fi abandonat din motive care țin atât de poziționarea respectivei catedrale, cât și de topografia Bucureștiului.
Alegerea locului actual unde a fost construită Catedrala Națională aparține Primăriei București, care într-o decizie la 16 februarie 2005, este vorba de celebra adresă 105, hotărăște, cu avizul Patriarhiei, că locul cel mai indicat pentru construcția unei catedrale naționale este Dealul Arsenalului, actuala locație.”
Catedrala Națională este acum în picioare și mulți o consideră un nou început. Pentru individul secolului XXI, ea are în urmă o istorie și speră să aibă în față o eternitate.
