Demolarea patrimoniului religios al Bucureștiului
Istoria patrimoniului religios al Bucureștiului în secolul 20, mai ales cea din a doua jumătate a sa, a fost una a loviturilor mortale aplicate de regimul comunist.
Steliu Lambru, 17.02.2025, 17:21
Istoria patrimoniului religios al Bucureștiului în secolul 20, mai ales cea din a doua jumătate a sa, a fost una a loviturilor mortale aplicate de regimul comunist. Pierderile de patrimoniu au fost mari și irecuperabile, între ele celebra mănăstire Văcărești, cea mai mare mănăstire ortodoxă din Europa de sud-est, fiind pusă la pământ fără ezitare. Din cele mai multe povești de patrimoniu religios pierdut între anii ’50-’80 se vede acea atitudine de dispreț și aroganță pe care regimul și activiștii lui o aveau față de trecutul României.
Istoricul Speranța Diaconescu a lucrat la Oficiul pentru Patrimoniu Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti. În 1997, intervievată de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, ea a arătat cum a decurs tratamentul pe care regimul l-a aplicat patrimoniului religios care îl irita.
”Lucrurile au urmat o curbă ascendentă, dar a fost un continuum în sensul că demolările au pornit de la începutul regimului, intensificîndu-se pe parcurs. Respectiv, o dată cu construcţia diverselor zone noi ale capitalei, etapele de construcţie au inclus şi demolări de obiective importante, obiective istorice şi arhitecturale, care nu au fost protejate. Şi asta încă de la început. A fost biserica de la Stejarului din Piaţa Palatului, care a căzut în momentul în care s-a construit Sala Palatului și tot ansamblul de locuinţe de acolo. Iată că a fost şi în perioada anilor ‘50-’60 această politică. Numai că atunci au fost una, două, amploarea foarte mare luând-o în momentul în care s-a făcut o construcţie pe o zonă mare, zona Centrului Civic, o construcţie pe o zonă nu doar mare, dar o zonă cu tradiţie istorică a Bucureştiului. Zona îngloba foarte multe biserici, foarte multe case vechi, şi atunci pierderea pentru patrimoniul istoric şi arhitectural al oraşului Bucureşti a fost foarte mare.”
Culmea disprețului a fost atinsă în anii ’80 când începea așa-numita politică de sistematizare urbană a Bucureștiului. Atunci a fost demolat ori translatat patrimoniul religios aflat în noul centru civic pe care Nicolae Ceaușescu îl construia peste Bucureștiul vechi. Speranța Diaconescu își amintea și de cazul bisericii Pantelimon, aflată pe o insulă la marginea estică a Bucureștiului, demolată în 1986.
”Au fost săpăturile arheologice, a fost curăţarea locului, salvarea pieselor importante de patrimoniu şi demolarea propriu-zisă. Acestea ar fi etapele. Problema care se punea era că acolo era monumentul funerar al lui Alexandru Ghica şi câteva ancadramente, pisania bisericii din 1752, o piatră de mormânt din secolul XVIII, ancadrament de uşă, coloană de la Biserica Pantelimon, sfeşnic de piatră şi lemn, pictat şi aurit, care era ceva mai deosebit şi cred că un unicat, din 1752. Era situat la capul monumentului funerar al domnitorului Alexandru al II-lea Ghica, care avea şi el piatra de mormânt acolo. Toate erau foarte frumos lucrate într-o stare destul de bună de conservare.”
Disprețul față de patrimoniu era generalizat, de la factorii decidenți până la simplii muncitori. Speranța Diaconescu.
”Ridicând piatra de mormânt, au găsit sarcofagul lui Alexandru Ghica. Și-atunci a intervenit ceva ciudat şi neplăcut. S-au gândit să facă cercetare arheologică cu acest cadavru, fiind foarte bine îmbălsămat, în sicriu de plumb şi în sicriu de lemn. Prin vizorul pe care-l avea sicriul de plumb se vedea că corpul este destul de bine păstrat. Carbonizat, dar bine păstrat. Și-atunci s-a desfăcut sicriul de plumb, s-a desfăcut sicriul de lemn şi au început să-i facă măsurători, să-i scoată cămaşa, să-i scoată centura ca să vadă dacă există medalion de aur sau dacă sub centură nu are ceva de aur. Era o comisie întreagă de față. Au fost foarte indignaţi că n-avea decît o singură cruciuliţă şi un inel. Era doar era un pretendent la tronul Principatelor Unite, era doar era o personalitate, cum de avea aşa de puţin? Cert este că s-a hotărât să se ia sicriul de plumb la muzeu, pentru că era un lucru de muzeu, iar ceea ce a mai rămas din bietul domnitor a fost îndesat într-un sac de plastic şi lăsat într-un tufiş. Că începuse uşor să şi miroasă. Şi a trebuit ca, împreună cu o colegă, să luptăm din răsputeri să-i facem un sicriu negeluit, din nişte scânduri nenorocite și să-i facem o groapă. E adevărat, ne-a ajutat şi preotul la asta care a fost dispus să cedeze unul din locurile din parcul bisericii. Eu am făcut şi un fel de reîngropare. Nu neapărat că mă mustra conştiinţa, dar mi s-a părut atât de nedrept pentru această personalitate a istoriei noastre să păţească aşa ceva încât am simţit obligaţia să-i fac şi o pomenire.”
În a doua jumătate a secolului 20, patrimoniul religios al Bucureștiului a fost călcat în picioare la propriu, nu doar la figurat. Iar ce a fost atunci a rămas numai în documente.
