Eroine ale rezistenţei anticomuniste: Elisabeta Rizea (reluare din 6 mai)

Elisabeta Rizea a fost simbolul cel mai bun pentru ţăranul decent care şi-a apărat micul său univers, începând de la proprietate, familie, credinţă.

Steliu Lambru, 29.07.2013, 11:44

În munţii României s-a format, încă din toamna anului 1944, rezistenţa armată anticomunistă şi antisovietică. Harta cu zonele în care au activat grupurile de partizani este marcată, mai ales în Carpaţi, de urmele pe care liderii şi cei care i-au urmat le-au lăsat în istoria României pentru ca generaţiilor viitoare să nu le fie ruşine de trecutul şi de străbunii lor. Paginile rezistenţei armate anticomuniste din România au fost scrise de militari, studenţi, ţărani, muncitori, de bărbaţi şi de femei. Despre participarea femeilor la rezistenţă românii au aflat abia după 1989, când tăcerea care se aşternuse ca un voal peste o ţară ca un mormânt a fost ridicată. Figura iconică a eroinei care şi-a păstrat verticalitatea a fost ţăranca Elisabeta Rizea din comuna Nucşoara, judeţul Argeş (centrul României), figură devenită cunoscută datorită documentarului tv Memorialul Durerii.

Dacă judecăm la rece, atât cât este omeneşte posibil, putem spune că Elisabeta Rizea nu a făcut nimic din ceea ce am considera noi, cei de azi, că reprezintă eroismul. Nu a luptat pe niciun front, nu a salvat pe nimeni de la moarte, nu s-a sacrificat pe sine pentru ca altul să trăiască. A făcut, în schimb, ceva ce noi am privi azi cu relativism: şi-a păstrat principiile. Elisabeta Rizea nu a minţit, nu şi-a turnat la Securitate vecinul ori cunoştinţa, nu şi-a pierdut credinţa că dreptatea va triumfa în cele din urmă. Elisabeta Rizea a fost de partea celor care luptau pentru dreptate şi adevăr şi a făcut puţin pentru ei: le-a dat mâncare şi i-a ocrotit de duşmani. Dar aceasta a însemnat enorm pentru moralul luptătorilor.

Elisabeta Rizea a fost simbolul cel mai bun pentru ţăranul decent care şi-a apărat micul său univers, începând de la proprietate, familie, credinţă. Şi a plătit pentru asta cu 12 ani de închisoare. Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut onoarea s-o intervieveze pe Elisabeta Rizea în anul 2000, la 88 de ani şi a întrebat-o despre cum ţinea legătura cu grupul de partizani Arsenescu-Arnăuţoiu.

”Nu sunt femeie de politică, sunt femeie dreaptă. Mă, eşti român, de ce să fiu eu cu altă ţară şi să nu ţin cu românul meu? Nu m-am întâlnit cu ei. Aveam o salcie cu o gaură, şi aia era căsuţa poştală. Asta am făcut-o. Dacă vedeam că trece armată, scriam pe bilet: Aveţi grijă că trece armata!”. Când venea securitatea, că venea şi mă urmărea, puneam cana de apă în perete. Şi ce vorbeau ăştia la masă aici eu auzeam în camera ailaltă. Şi plecam repede şi o luam pe cărare. Aveam o scară acolo, mă dam pe scară în jos şi mă duceam la scorbura aia şi băgam biletul. Şi băieţii, domnul căpitan Arnăuţoiu, căutau acolo unde era salcia aia, în gaură, şi citea. Îi spuneam unde-i armata, unde le-am pus mâncare, ce puteam şi eu.”

După propriile măturisiri, la anchetă era atîrnata cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoşţinţei. În acele momente, îşi amintea că îşi făcea cruce cu limba în cerul gurii şi se ruga la Dumnezeu să nu spună nimic din ce ştia. Era jurământul pe care un om drept nu şi-l calcă. Elisabeta Rizea şi-a amintit şi de vizitele pe care i le făcea Securitatea înainte de arestare. ”Era podişca, nu de ciment, de lemn, şi securistul era încălţat cu cizme. Şi când auzeam cismele mi-era frică, îmi bătea inima, să iasă din mine. Că zic: acum mă ia, mă împuşcă. Aşa am trăit, de ce să mint? Făcea lampa mare şi intra în casă şi mă ridica în sus şi mă întreba de ei. Şi eu ziceam că nu ştiu şi nu ştiu. Şi nu i-am declarat nimic, nu le-a mers cu mine. Am depus jurământ în camera aia, erau pe masă evanghelia şi crucea. Am luat crucea în mână şi am jurat pe Sfânta Biblie. Era şi colonelul Arsenescu acolo, era domnul Tomiţă (Arnăuţoiu), erau nişte doctori. Oameni numai de ăştia, cu carte. Şi am jurat că nu voi trăda niciodată. Şi aşa am făcut.”

În urmă cu mai bine de 200 de ani, filosoful şi omul de stat irlandez Edmund Burke (1729-1797) sunea: ”pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic.” În cazul Elisabetei Rizea, tocmai oamenii buni i-au sprijinit pe cei răi. Vecinii o urmăreau şi raportau Securităţii tot ce făcea în propria curte. Închisă, ea a fost eliberată în 1963 şi a reuşit să supravieţuiască regimului politic care i-a marcat existenţa.

Impactul pe care Elisabeta Rizea l-a avut asupra opiniei publice româneşti a fost foarte mare, mai ales în anii 1990 şi 2000. Aceasta s-a văzut şi din locul pe care l-a ocupat la concursul Mari români din 2006 de la televiziunea publică unde a fost pe poziţia 58. Atunci când a apărut ideea unui monument al rezistenţei naţionale anticomuniste, Elisabeta Rizea a fost prima propunere şi cel mai mult susţinută de organizaţiile civice româneşti.

În 2003, la 91 de ani, ţăranca Elisabeta Rizea pleca dintre noi şi lăsa o mică amintire de demnitate. Un mic exemplu de cum un om poate fi chinuit, batjocorit, furat, dar niciodată înfrânt.