Filosoful Constantin Noica (1909-1987)

Constantin Noica a fost unul dintre cei mai importanți filosofi români ai secolului 20.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 20.09.2021, 09:26

A fost o personalitate
controversată, dar și un model pentru cei care l-au urmat în ceea ce a fost
denumită Școala de la Pătiniș. Noica a trăit din plin impactul pe care
secolul 20 l-a avut asupra umanității și a avut experiențe legate deopotrivă de
fascism și de comunism, ambele fețe ale totalitarismului.

Constantin
Noica s-a născut în 1909 în județul Teleorman, în sudul României, și a murit în
1987 la Sibiu. Studiile și le face la Facultatea de Litere și Filosofie a
Universității București pe care o absolvă în 1931 cu o teză de licență despre filosoful
german Immanuel Kant. A fost
atras de ideile trăirismului, o variantă românească a existențialismului,
avându-l ca principal exponent pe Nae Ionescu, profesor al său. Trăirismul
afirma că atitudinea mistică asupra vieții era mai importantă decât cea
intelectuală sau analitică. Ionescu credea că mistica și autoritatea, specifice
creștinismului ortodox, erau principiile fundamentale ale vieții. Alți
discipoli mai cunoscuți ai lui Ionescu au fost istoricul religiilor Mircea
Eliade, criticul de artă Petru Comarnescu, filosoful pesimist Emil Cioran. Ca
autor de texte, Noica a debutat în revista liceului Spiru Haret pe care l-a
absolvit. În anii 1930 este apropiat cercului de idei Criterion și ideilor fasciste
promovate de către acea societate culturală. În 1940, după un stagiu de un an
în Franța, revine în România și-și susține teza de doctorat în filosofie. În
același an, pleacă la Berlin la Institutul Româno-German unde va sta până în
1944 până când România va ieși din alianța cu Germania nazistă. În cei 4 ani de
stat în Germania a frecventat seminarul de filosofie al lui Martin Heidegger,
cel mai influent nume al filosofiei existențaliste.

După război
și după comunizarea completă a României, în 1949 Constantin Noica primește din
partea autorităților comuniste domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. În 1958 este arestat, anchetat și
condamnat la 25 de ani de muncă silnică împreună cu toți participanții la întâlnirile
informale organizate de el. Lotul acesta de condamnați va primi numele grupul
Noica-Pillat. Este eliberat în 1964 din închisoare și este angajat la Centrul
de Logică al Academiei Române din București. Acolo se va împrieteni cu nume
importante de intelectuali români precum filosofii Gabriel Liiceanu, Sorin
Vieru, Andrei Pleșu, Andrei Cornea. Din 1975 se retrage la Păltiniș, stațiune montană
la 15 kilometri de orașul Sibiu, unde este vizitat de cei care căutau
răspunsuri la interogațiile filosofice ale lumii de atunci. Este înmormântat la
Păltiniș, după propria dorință. Opera lui Noica cuprinde
32 de volume de filosofie, estetică, critică literară și artistică,
publicistică, din care 20 publicate în timpul vieții, alte 12 după moartea sa.

Arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea
Română deține o înregistrare cu Constantin Noica în care acesta comenta la
microfon un vers al poetului Mihai Eminescu, găsit în arhiva Academiei Române:

În manuscrisul eminescian 2254, păstrat la Academia Română, un manuscris ce cuprinde piese de
teatru, traduceri de piese, proiecte, în manuscrisul acesta unde apare atâta
nepoezie, deodată, la fila 14, între un plan de piesă și piesa Amor pierdut,
viață pierdută, apare un vers singuratic ce te înfioară prin frumusețea și
înțelesurile lui. Versul sună așa: ca o spaimă împietrită, ca un vis
încremenit. De unde este, din ce poem, din ce piesă de teatru? Nu știu și nu
m-am grăbit să caut. Aș dori să nu fie de nicăieri căci oriunde, în orice
context, frumusețea acestui vers ar păli. Căci așa cum apare el, abrupt, mi se
pare că poartă în el o măreție singulară.

Era o
punere în cuvinte pentru ascultătorii de atunci a trăirilor omului, a
realităților sociale și istorice deprimante. Pesimismul lui Noica avea însă și
un componentă optimistă pe care o vedea în versul lui Eminescu:

Ai putea tălmăci un întreg
capitol din frământarea filosofică a omului modern, existențialismul, prin
prima jumătate a versului lui Eminescu, spaima împietrită. Ai putea tălmăci
depășirea existențialismului prin cealaltă jumătate, visul încremenit. Ce
altceva a spus într-adevăr existențialismul despre om decât că este o spaimă
împietrită? S-au îngrămădit peste om toate spaimele. De la frica originară, pe
care o încearcă într-un fel alături de foamea originară orice viețuitoare,
trecând prin grija față de cele ale vieții. Apoi prin îngrijorarea față de ceva
nelămurit în el, prin anxietatea față de răspunderea lui știută și neștiută de
ființă liberă. Și până la spaima cea mare de a fi o existență îngrădită în
timp, biruită de neființă și totuși, prin aceasta, deschisă către ființă.

Constantin
Noica a ales să nu confrunte realitatea politică din jurul său, realitate
produsă de regimul brutal exercitat de partidul comunist. El însuși, în
închisoare, văzuse de ce era capabil un asemenea regim. A preferat să îndrume
noile generații de tineri dotați către educația clasică. Întâlnirile și
seminarele pe care Noica le-a organizat în localitatea de munte unde se
refugiase au fost denumite informal Școala de la Păltiniș. Mare admirator al
lui Platon, la traducerea și editarea căpruia a contribuit esențial, Noica vedea
în educație speranța renașterii.