Generaţia “Tot înainte!”
Memoria comunismului a rămas una greu de asumat, greu de purtat, deşi nostalgia a umanizat-o într-o oarecare măsură.
Steliu Lambru, 14.11.2016, 13:04
Oamenii au crezut că istoria este păstrătoarea fidelă a memoriei şi atunci când au transformat-o în disciplină academică s-au iluzionat că ea va fi chiar locul unde urma să fie găsit adevărul. Filosofia istoriei ne spune însă că istoria, memoria şi adevărul nu sunt altceva decât fragmente din ceea ce a aparţinut individului şi comunităţii. Iar nostalgia care ne încearcă uneori ne trimite către un trecut pe care, cel mai adesea, îl romanţăm, oricât de neplăcut a fost.
Memoria comunismului a rămas una greu de asumat, greu de purtat, deşi nostalgia a umanizat-o într-o oarecare măsură. După zeci de ani de funcţionare a regimului comunist, după alte câteva zeci de ani în care studiile au arătat erorile sale catastrofale, nostalgia a fost cea care i-a reconciliat pe oameni cu comunismul şi cu faptele sale condamnabile. Generaţia “Tot înainte!” este generaţia copiilor din anii 1970-1980, care acum este generaţia matură a României. Ea se confundă şi cu generaţia decreţeilor, a copiilor care au rezultat de pe urma Decretului nr. 770 din 1966 care interzicea avortul. Denumită după salutul pionieresc “Tot înainte!”, ea a ajuns acum la vârsta nostalgiei, care nu se confundă însă cu nostalgia după regimul comunist, ci după vârsta care a definit-o ca atare.
În anii 1990, generaţia “Tot înainte!” privea la nostalgia vârstnicilor cu un amestec de revoltă şi indiferenţă. Odată cu trecerea timpului însă generaţia “Tot înainte!” a fost cuprinsă, la rândul ei, de nostalgie. La început ca o joacă, apoi, din ce în ce mai profund. Istoricii Simona Preda şi Valeriu Antonovici au intervievat 22 de personalităţi publice pe marginea copilăriei în regimul comunist, atunci când copiii erau cumva în afara grijilor adulţilor. Au rezultat un volum, “Tot înainte! Amintiri din copilărie”, şi un film documentar. Simona Preda s-a referit la exerciţiul pe care le-a făcut împreună cu cei intervievaţi ca la un act de reculegere comună care nu este lipsit de capcanele percepţiei distorsionate.
“Care este dificultatea atunci când vorbeşti despre copilărie? Poate părea banal, dar este foarte greu să vorbeşti despre propria copilărie. Cu atât mai mult cu cât ai în faţă o cameră de filmat. Este foarte greu să te recompui şi să te reactualizezi, să te regăseşti într-un timp în care, după multă vreme, rişti să-i contaminezi amintirile cu o grilă ideologică identificată mult mai târziu, după ani. În momentul în care ai avut de-a face cu adulţi, cu discuţii, cu studii, cu influenţe ideologice, rişti să te plasezi a posteriori faţă de lucruri pe care, cândva, le trăiai într-un anumit fel, cândva le simţeai într-o anumită manieră sau de care te bucurai într-un anumit fel când erai copil. Capcana principală atunci când avem de-a face cu studii despre memorialistică este această raportare târzie, contaminată, până la urmă, de maturitate. Aşadar, studiile memorialistice şi studiile de istorie orală întotdeauna vor fi afectate de trecerea timpului. În general, când vine vorba despre istorie, chiar şi când este vorba despre propria noastră persoană, avem de-a face doar cu interpretări. Realitatea sau noi, aşa cum am fost, cu bune şi cu mai puţin bune, cu lucruri senzaţionale sau care atunci ni se păreau senzaţionale, nu le mai putem recupera ad integrum, oricând de mult ne-am dori.”
Nostalgia după copilăria comunismului este mai uşor de înţeles decât alte tipuri de nostalgie pentru că ea trimite la vârsta inocenţei, la vârsta la care lumea din jur este frumoasă, bună, pură, omul este înconjurat de afecţiune şi atenţie. Din acest motiv, întregul arsenal de obiecte, de situaţii, de aspecte de viaţă cotidiană al acelei copilării, ideologizată şi ea până în ultimul grad, este privită cu bunăvoinţă. Structura cvasimilitarizată a organizaţiilor de pionieri, drapelul roşu, salutul de pionier, uniformele şcolare, manualele, întregul univers al unui copil din anii 1970-1980, deşi reprezintă un stil de viaţă dintr-un regim politic care şi-a dresat şi umilit profund cetăţenii, au parte de un tratament îngăduitor.
Simona Preda, asemenea celor care şi-au rememorat copilăria comunistă, ştie că vremurile de atunci nu trebuie să se mai întoarcă niciodată, dar viaţa oamenilor nu poate să facă abstracţie de ea. ”Mai există însă posibilitatea să recuperăm într-o anumită manieră doar ceea ce ne-a plăcut, sau ceea ce ne-ar fi plăcut să se întâmple. Sau să ne recuperăm cum credeam că eram sau cum ne-ar fi plăcut să fim. Şi aici intervine iar trecerea timpului. Eu cred că protagoniştii au fost sinceri, sunt momente în care sinceritatea sparge ecranul. Sunt momente în care ne punem întrebări despre anumite aspecte legate de trecut. Nu cred că se pot stabili diagnoze sau se pot face interpretări sociologice după câteva zeci de interviuri, nici după trei interviuri, treizeci, trei sute, trei milioane sau 23 de milioane, atâţia câţi am fost la un moment dat. Fiecare a trăit în propria sa copilărie, a trăit momentele sale de nostalgie, de măreţie sau de umilinţă şi nu cred că putem prescrie reţete după anumite tipare. Cum spunea cineva, eu n-am copilărit în comunism, am copilărit în timpul copilăriei mele.”
Generaţia “Tot înainte!” este generaţia care a avut şansa istorică de a scăpa de cel mai opresiv regim politic din istorie. Este generaţia care a făcut România aşa cum este azi, este generaţia care, cu toate nostalgiile vârstei a treia, mai are încă un cuvânt de spus.
