Opoziție politică în România anilor 1980: Doina Cornea

Pe 4 mai 2018, la Cluj, a încetat din viață la 88 de ani opozanta anticomunistă Doina Cornea. În spațiul românesc și în mediile activismului civic european, numele ei nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Steliu Lambru, 21.05.2018, 14:38

Pe 4 mai 2018, la Cluj, a încetat din viață la 88 de ani
opozanta anticomunistă Doina Cornea. În spațiul românesc și în mediile
activismului civic european, numele ei nu mai are nevoie de nicio prezentare. A
fost unul dintre cei mai proeminenți opozanți împotriva regimului comunist din
România anilor 1980 și și-a exprimat deschis opiniile într-o țară timorată de
violența puterii și de lunga perioadă de încălcare brutală a drepturilor și
libertăților.

Între
1945 și 1989, femeile din România au plătit un preț foarte mare modului în care
țara începuse să fie condusă după încheierea războiului. Intelectuale și
muncitoare, țărănci și orășence, femeile din România au luptat și murit în
rezistența armată, alături de soții lor, altele au fost condamnate la ani grei
de închisoare unde destule și-au găsit sfârșitul. Opozanta Doina Cornea se
înscrie în seria unor nume de eroine ca Marina Chirca, Ana Simion, Maria Plop,
Arlette Coposu, Ecaterina Bălăcioiu și multe altele, știute și neștiute, care
nu au vrut să fie complice unui regim profund inuman.

În
1982, în vârstă de 52 de ani, profesoara Doina Cornea a decis că nu mai poate
să tacă. A scris o scrisoare postului de radio Europa liberă în care denunța
abuzurile, practica de conducere a partidului comunist. Intervievată în 1996 de
Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Doina Cornea își amintea
cum a început relația sa cu regimul comunist. Primul text, Scrisoare deschisă adresată celor care n-au
încetat să gândească era adresat în primul rând profesorilor care au obligaţia
morală de a spune mereu adevărul celor pe care îi formează. Această mare lecţie
am învăţat-o şi eu în timpul regimului stalinist de la fostul meu profesor de
la Facultatea de Filologie franceză, domnul Henri Chaquier. Am fost atât de
impresionată de această idee pe care a încercat să ne-o bage în suflete şi în
minţi pentru că era epoca celui mai cumplit stalinism, era prin anii 1950. Eu tot
timpul am simţit că ceva mă împinge s-o scriu, chiar împotriva voinţei mele. Dar
eu nu doream să semnez scrisoarea. Am scris-o, a dus-o fiica mea, care venise
în ţară, prima dată după ce a plecat şi am zis aşa: Nu semnez scrisoarea, să o
prezinte ei cum vor. Am tras o linie după text, dar ca să aibă certitudinea că
e un text autentic şi nu e fabricat de cineva în numele altuia, am scris aşa:
Pentru Europa Liberă, Doina Cornea, asistentă la Facultatea de Filologie.

Doinei
Cornea i-a fost frică să-și strige revolta, așa cum a mărturist adesea. Însă
onoarea a fost o nouă revelație a existenței care a făcut-o să capete curaj
după ce și-a auzit numele la cel mai blamat post de radio străin. Eram
la Vama Veche cu soţul meu, care nu ştia nimica de text, şi că fusese scris și
că fusese expediat, şi eu mi-am dus aparatul de radio cu mine. Nu ascultam
Europa Liberă prea des, dar de data asta am stăruit foarte mult să duc
aparatul de radio. Da’ ce te-a apucat? m-a întrebat el. Și i-am spus că voiam
să ascult Europa Liberă. În încăperile alea ţărăneşti erau două paturi; eu
stăteam pe primul pat, soţul meu pe al doilea, şi aparatul de radio era pe
geam. Şi când am auzit vocea de la radio că spune Hai să-i zicem eu am îngheţat. Vă spun
drept că mi-a fost mai frică de soţul meu decât de repercusiunile politice. A
urmat un moment de tăcere, eu mă aşteptam să înceapă să strige la mine. N-a zis
nimic, parcă nici nu mai respiram. Şi pe urmă tot eu am început: Acuma ce ne
facem?! Şi el m-a luat de braț și mi-a zis să mergem la plimbare.

A urmat
ședința de condamnare a sa la locul de muncă. Colegii săi, cu foarte mici
excepții, nu s-au solidarizat cu ea, unii încercând totuși să găsească un mod
de a o ajuta să scape de furia regimului. A fost o şedinţă oribilă, a fost și rectorul Vlad, care îmi este drag și
acum, mi-a fost coleg, nu am avut ură pe el. Înţelegeam şi modul de funcţionare
al sistemului. Totuşi, putea face şi altceva. Dar voia de la mine o autocritică
în şedinţa aceea, pe care eu oricum n-am rostit-o. Și mă tot întreba: Ce
ai cu Mircea Eliade? De ce spui că intelectualii mint, că economiştii dau
statistici false? Eu spuneam studenţilor lucrurile astea, că nu se putea
clădi o societate, chiar şi socialistă sau comunistă, pe minciună. De ce
spui că intelectualii sunt laşi?, mă întrebau. Pentru că așa sunt,
laşi! le răspundeam. La un moment dat izbucnisem în plâns, când şefa
catedrei mi-a propus să îmi scot un certificat medical, să mă internez la
psihiatrie. Asta-mi mai trebuia, să mă internez la psihiatrie! Asta m-a jignit
foarte mult. Am izbucnit în plâns atunci, dar autocritică nu mi-am făcut.

Doina
Cornea a fost concediată în cele din urmă dar nu s-a lăsat înfrântă. A
continuat să scrie scrisori Europei libere, s-a solidarizat cu greva
muncitorilor brașoveni din noiembrie 1987. Din august 1988 a fost condamnată la
arest la domiciliu de unde a scăpat în decembrie 1989 când a înfruntat
gloanțele represiunii în timpul revoluției. În 2016, Doina Cornea a primit o
ultimă lovitură a destinului: moartea fiicei sale Ariadna Combes, cea care a
purtat cuvintele mamei ei către lumea liberă.