Unirea la români
Unirea Principatelor Moldova și Muntenia de pe 24 ianuarie 1859 a fost unul dintre cele trei mari momente ale istoriei românești din secolul al XIX-lea. El este actul fondator al României, împreună cu celelalte două momente la fel de puternice: câștigarea independenței de stat în 1877 și proclamarea regatului în 1881.
Steliu Lambru, 09.02.2026, 15:17
Unirea Principatelor Moldova și Muntenia de pe 24 ianuarie 1859 a fost unul dintre cele trei mari momente ale istoriei românești din secolul al XIX-lea. El este actul fondator al României, împreună cu celelalte două momente la fel de puternice: câștigarea independenței de stat în 1877 și proclamarea regatului în 1881. Însă dincolo de unirea propriu-zisă, cea formală, ea a însemnat un șir de eforturi intense depuse de elite și popor pentru ca statul român să se articuleze.
Istoricul Ioan-Aurel Pop este președintele Academiei Române și opinia sa este că deși unirea românilor a fost un act făcut târziu, comparativ cu națiunile din Occidentul Europei, el nu este mai puțin demn de luat în seamă. ”Ne gândim că am făcut-o cam târziu, noi, românii, în raport cu alte popoare. Despre popoarele Europei Occidentale, despre câteva dintre ele, se spune că au reușit să devină națiuni în secolele al XV-lea și al XVI-lea și să-și formeze state naționale. Noi, aici, în Europa Centrală și de Sud-Est am făcut-o mult mai târziu, mai greu. Românii sunt ultimii veniți în șirul acesta, dacă vrem să ne punem și noi între popoarele cu istorie. Ei sunt situați și geografic cumva excentric față de zona centrală a continentului. Când românii ardeleni și bucovineni erau în Imperiul Romano-German, pe urmă în Imperiul Harsburgic, de la 1806, și pe urmă în Imperiul austro-ungar din 1867, erau priviți ca un popor fără istorie. Așa se și preda la școală.”
Emanciparea românilor s-a produs atunci când ideea de stat național și cea de cunoaștere a propriului trecut au devenit decisive în felul în care omul secolului al XIX-lea își imagina lumea nouă. ”Noi eram considerați un popor fără statalitate și fiind fără statalitate eram popor fără istorie. Construcția statelor naționale în zona noastră a fost cam în secolul al XIX-a lea, la toate popoarele din jur. Cei care au început primii au fost grecii, ajutați enorm de Occident. Când s-a făcut eliberarea Greciei, la începutul secolului al XIX-lea lea, cam în perioada când la noi era zavera, Tudor Vladimirescu era pe Dealul Cotroceni, așteptat să intre în București. Și a intrat, a fost aproape domn timp de două luni și a introdus primele reforme moderne. În Grecia, lupta era în toi și, până la urmă, Marile Puteri au ajutat independența Greciei. Un vestit poet englez de atunci, lordul Byron, la Missolonghi, a murit la 20 și ceva de ani, apărând cu idealuri romantice Grecia. Dar nu fiindcă îi iubea neapărat pe grecii de atunci, ci doar pentru că admira democrația grecilor antici.”
Românii n-au fost singurii care și-au făcut propria unire. A fost o idee a timpului pe care și alții au îmbrățișat-o. ”Și ne-a venit și nouă rândul, tot în secolul al XIX-lea, alături de aceste popoare, care erau, așa se învăța la școală în Austria încă în anii 1990, popoare de periferie. Existau popoare de centru și popoare de periferie. Noi, cei din partea de margine a Occidentului european, și mai ales ortodocșii, eram socotit popor de periferie. Poporul acesta și-a făcut un plan. De câte ori nu s-a întâmplat să spună cineva că unirea ne-au făcut-o Marile Puteri? Sau unii excentrici care nu au avut ce face? Sau aventurieri străini? E bine să ne gândim un pic și la noi, la ce au făcut ai noștri. Au fost cu toții pasivi? Boerii aceia marginali ai Țării Românești și Moldovei, pe la 1770-1780, când ardelenii făceau memorii către Curtea din Viena pentru drepturile națiunii române din Ardeal, ei făceau memorii pentru un Regat al Daciei.”
Unirea românilor a avut, așadar, o dinamică proprie înainte de a deveni realitate în 1859. Ioan-Aurel Pop. ”Pe la 1840 se scriau poezii patriotice. Era ideea pe care o numim, pentru că avem mărturii de epocă, a daco-românismului, când se discuta dacă țara cea nouă care se va face se va chema România sau Dacia. Alții spun că elita noastră a lucrat înainte de 1848. Conducătorii români au făcut națiunea română cu stat național pentru că erau pregătite niște condiții aici. În primul rând, ceea ce unii nu cred, era factorul lingvistic. Limba a fost fundamentală. Mihail Kogălniceanu, la 1843, când a deschis cursul de istorie națională la Academia Mihăiliană din Iași, a început așa: eu numesc patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește. Vasile Alecsandri a scris Hora Unirii și a publicat-o în 1857. Andrei Mureșanu, în Ardeal, a scris poezia Un răsunet. Deșteaptă-te, Române!, tot în acei ani. Poezia a fost publicată în 1848, dar a scris-o mai înainte. Anton Pann s-a născut pe teritoriul de azi al Bulgariei și el e autorul muzicii imnului național.”
Unirea românilor din 1859 a fost o idee, o valoare, un sens al existenței pe care le-au avut cei de atunci. Și este astăzi un element identittar, un patrimoniu și o moștenire.
