Unirea Transilvaniei cu România, decisă prin vot

Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată la Alba Iulia, oraș în care fuseseră executați prin frângerea cu roata Horea și Cloșca, doi dintre cei trei capi ai răscoalei țărănești din 1784-1785.

Steliu Lambru, 02.12.2019, 14:26

Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată la Alba Iulia, oraș în care fuseseră executați prin frângerea cu roata Horea și Cloșca, doi dintre cei trei capi ai răscoalei țărănești din 1784-1785. Marele Sfat Național Român, organism reprezentativ cu rol de putere legislativă, a convocat adunarea celor 1228 de delegați în orașul devenit simbol pentru a redacta rezoluția de alipire la Regatul României. Format din 8 episcopi, între care cel greco-catolic Iuliu Hossu și cel ortodox Miron Cristea, și din 200 de membri din toate clasele sociale, Marele Sfat Național și-a asumat misiunea consultării românilor cu privire la viitorul lor prin vot. Împreună cu Consiliul Național Român, care își asumase o funcție executivă și era format din 6 membri din partea Partidului Național Român și 6 membri din Partidul Social Democrat, Marele Sfat Național a decis că un nou început nu putea fi pus decât pe bazele votului universal, vot pentru care partidele românești și organizațiile naționale din Transilvania militaseră începând cu anul 1881.

Dificultățile organizării unui asemenea scrutin erau copleșitoare. Primul război mondial, cu marile sale distrugeri de vieți și destine umane, abia se încheiase. Transilvania era o provincie fără stat, Coroana maghiară era în stare de disoluție, într-o situație de imobilism, nu putea reacționa. Autoritatea statului maghiar reprezentată de sistemul juridic, parlament, guvern, magistrați, armată și funcționari civili, toți cei care asigurau ordinea publică și suveranitatea Ungariei Mari, nu mai exista. În Austro-Ungaria, primele alegeri pe baza votului universal aveau loc în 1907 însă numai în partea austriacă a imperiului. Cu un an înainte, în 1906, în timpul împăratului Franz Joseph, fusese adoptată o nouă lege electorală prin care toți bărbații de peste 24 de ani, fără deosebire de avere și origine socială, aveau drept la vot. Cum Transilvania și Banatul se aflau în partea maghiară a imperiului, românii nu au putut beneficia de reforma votului universal în afara românilor din provincia Bucovina, aflată în Austria. În 1907, cinci deputați români bucovineni mergeau în Parlamentul de la Viena, același număr de deputați fiind trimiși în legislativul vienez în alegerile din 1911, ultimele înaintea Marelui Război.

În situația de confuzie de la finele anului 1918, românii au reacționat pe bazele principiilor autoguvernării. Dar acțiunea a fost și politică. Românii care făceau politică pe atunci în două partide cu pondere relativ egală ca reprezentare în Parlamentul de la Budapesta, Partidul Național Român și Secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria, au organizat acel proces electoral. Daniel Barbu este istoric și profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București. El a descris ceea ce a denumit ca singurul proces electoral din epoca contemporană neorganizat de un guvern sau autoritate publică, organizat de societatea civilă. ”Datele de microistorie pe care le avem cu privire la alegerea delegaților în fiecare localitate ne arată că s-a folosit mai degrabă tot un soi de procedură de tip roman, și anume aclamația. De regulă, doi-trei-patru notabili din satul respectiv, adică preotul, proprietarul funciar, dacă era român, notarul, învățătorul sau un țăran mai bogat și așa mai departe erau, prin aclamație, prin consens, dotați cu autoritate, care reprezentau întreaga comunitate locală.”

Votul care i-a trimis pe cei 1228 de delegați la Alba Iulia să se pronunțe pentru unirea Transilvaniei cu România ar fi, după standardele de azi, o procedură mai puțin democratică. Însă vremurile erau tulburi, sfârșitul primului război mondial scosese la suprafață așteptări și reacții reprimate în anii predecenți. Daniel Barbu spune că întâlnirea dintre democrație și votul universal trebuie privită prin ochii celor de atunci care asistau la revoluțiile bolșevice și la anarhia care se profila, după 4 ani de război sângeros.

”Erau participanții la Adunarea de la Alba Iulia sau cel puțin cei care au redactat rezoluțiunea și au propus-o aclamației populare niște democrați? Erau evident patrioți români. Erau oameni care aveau experiențe parlamentare lungi, aveau știința și practica politicii. Bănuiala mea e că nu erau democrați și se va dovedi în următoarele luni. Ce se va întâmpla pe 6 decembrie? Armata română ocupa Ardealul. Ea a fost extraordinar de instrumentală în stabilirea granițelor și, mai ales, ea restabilea liniștea în țară. Avem mărturii foarte clare, Ion Lapedatu vorbește în memoriile lui, în paginile de jurnal redactate chiar în acele zile, unde scria că ”se mișcă satele”. Atunci când vorbim de comuna sovietică ne gândim numai la Budapesta și la Ungaria de dincolo de Tisa. Dar întreaga Europă, inclusiv Anglia, era prinsă de un fior revoluționar. Vreme de multe luni, orașe ca Torino, Munchen, Berlin au fost conduse sub steagul roșu de asociații de soldați și muncitori. Lucruri asemănătoare începuseră să se întâmple în Ardeal.”

Votul pentru unirea Transilvaniei cu România a fost un proces laborios, a durat aproape o lună la finalul căreia voința unui nou început a fost limpede. A fost efortul unei mari comunități umane care s-a organizat fără instituții și fără asistență, numai pe baza voinței de a instaura pacea și o nouă apartenență statală. Pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia era centrul ideii românismului din Ardeal. Acel sfârșit de an a fost unul glorios, a fost sfârșitul unei epoci, dar a fost și începutul alteia în care oamenii își construiau alte așteptări.