Casa copilăriei, muzeu sătesc

Avea numărul 729, la vremea când a fost ridicată, în 1835, şi avea atârnată la uşă, după obiceiul locului, o piatră de râu găurită, pentru a ţine departe duhurile rele: este casa bunicilor Meşterului Toderău, cum i se zice în zonă.

Ana-Maria Cononovici, 17.06.2025, 15:47

Avea numărul 729, la vremea când a fost ridicată, în 1835, şi avea atârnată la uşă, după obiceiul locului, o piatră de râu găurită, pentru a ţine departe duhurile rele: este casa bunicilor Meşterului Toderău, cum i se zice în zonă. Dintr-o familie de cioplitori în lemn, şi astăzi Ion Pleș, din comuna Ieud, judeţul Maramureş, sculptează cruci de mormânt, cu acoperiş, aşa cum se văd în cimitirele locului. Cu preţuire pentru tot ce i-a lăsat bunicul său, „A lui Toderău”, cum îi e porecla, a creat un muzeu sătesc în care ne prezintă tot ce au adunat moşul şi moaşa, o colecţie aproape la fel de bogată ca cea a Muzeului Mănăstirii Bârsana, mai puţin în ceea ce priveşte icoanele, deşi şi aici găsim câteva, pictate naiv, pe sticlă.

Meşterul îşi primeşte vizitatorii cu entuziasm de fiecare dată, întâi în atlierul său şi apoi în casa-muzeu, dând viaţă poveştii bunicilor săi:  „Aici aţi venit la Muzeul Meşterului Toderău, în primul rând, bine aţi venit! Eu fac cruci pentru cimitir, mese, scaune. Putem merge acum afară. Asta e casa bunicului meu şi poate chiar a bunicului lui.

Casa a fost aici, eu am păstrat-o şi am mutat-o unde este acum. Ca să vă spun în mare ce găsim: aici avem meliţa (n.r. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru melițare, adică curățare a cânepii și inului de părțile lemnoase, pentru a alege fuiorul sau pentru a se obține câlții.), aduceai cânepa de la topit (n.r. înmuiere în apă), din baltă şi o meliţai, după asta o dădeai ca să rămână pâzderile (n.r. resturi lemnoase care cad din tulpina cânepii sau a inului la melițare), apoi o treceai prin perie, ca asta şi rămânea miezul.

Aici, de exemplu, avem cântarul, cu blide de lemn, aşa se cântărea brânza şi ce era de cântărit. Aici se punea brânza, dincolo o piatră, pe post de greutate. Aici e un fel de maşinărie, un scaun de făcut piure de cartofi: se puneau cartofii şi se apăsa din şezând. Se folosea mult cartof în pâinea de purumb, că nu prea era de grâu.”

Şei de cai, saci de pus pe cai pentru transportarea produselor, lăzi pentru albine, făcute iniţial, primitiv, din coji din paie de secară, din care se tăia fagurele direct şi se punea la presă. Am mai aflat de la Meşterul Toderău că bunica sa era socăciţă, adică gătea pentru evenimentele săteşti, la nunţi, botezuri sau parastase, aşa explicându-se bogăţia de mecanisme ce pot fi văzute în gospodărie. Înainte de intrarea în casă întâmpină figurile din polistiren ale bunicilor, îmbrăcaţi după portul tradiţional.

Ion Pleș a adăugat:  „Am păstrat casa, am zis să păstrez şi pe moşul şi pe moaşa. I-am îmbrăcat cu costum tradiţional, cum se purta. Opinci, obiele (n.r. Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii (uneori și militarii) își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap) din lepedeu (n.r. pânză în formă dreptunghiulară) de cânepă, poalele din lepedeu din cânepă ţesută, haină de lână neagră, cămaşa tradiţională, are şi zgărdană (n.r. ornament de biluţe multicolore pe care femeile le poartă strâns pe gât), năframă de iarnă, de lână neagră, aşa purtau femeile căsătorite, iar cele necăsătorite purtau năframă colorată, cum e în casă.

Asta e traista cu care mergea după cumpărături. Aia e baba. Ăsta e moşu: îmbrăcat cu opinci din cauciuc, obiele din lepedeu, pantaloni de lână. Asta e teaşca, în asta ţinea tutunul, pipa, cu ochelarii şi sculele lui, pe care tot timpul le purta cu el. Avea aici tutunul, punea în pipă şi fuma. Şi aici e cureaua unde punea banii. De exemplu bătrânii, ştiu că punea şi moşul meu, luau din pipă şi băgau în gură tutunul şi tot mestecau întruna ca să se întărească dinţii.”

Aceşti oameni au ajuns la vârste de peste 90 de ani, trăind activ până în ultima clipă, motiv pentru care Moşul are în imaginea din curte şi cârja din lemn de păducel adăugată.

Dincolo de alte poveşti despre obicieiurile vremii, meşterul Toderău ne-a arătat şi pe ce gătea bunica, dar şi mecanisme la care lucra bunicul, toate foarte avansate pentru acele timpuri:

”Asta-i lespedea pe care se făceau plăcinte. Se făcea plăcintă coaptă nu fiartă în ulei ca acum.  Ungea cu grăsime din sâmburi de dovleac sau de cânepă şi le punea la cuptor. În asta făcea vărzare, pâine cu varză, se punea în cuptor în tăpşuca asta mică, ceaunul de la mămăligă. Asta e de frecat fasole bătută. Înăuntru găsim sculele de lucru ale lui moşu. Făcea roată de căruţă, făcea geamuri, astea sunt de la uţi, de la ferestre, tot felul de lucruri făcea. Ăsta e strungul care se pornea cu piciorul, că nu era curent electric atunci. Astea sunt capcane de prins animale, cu asta a prins moşul un mistreţ în pădure şi a pus la colecţie falca lui aici.”

În casă pot fi văzute sute de cămăşi cusute tradiţional şi pentru bărbaţi şi pentru femei, leagăn de copil, dar şi leagăn pentru păpuşă, un premergător pimitv lucrat din lemn, război de ţesut, perne, dar şi o biblie mică ce îl însoţea pe bunic peste tot, şi câteva icoane pictate pe stică. Se adaugă vase ceramice mai mici sau mai mari, iat vizitatorii sunt invitaţi, la final să guste o cănuţă cât un degetar de horincă sau de afinată, în amintirea bunicilor harnici care au creat această gospodărie. O viaţă de om concentrată în câteva camere şi anexe, în care viaţa îşi păstrează ritmul domol al locului.