Invitaţie la Biblioteca vie
Pentru început, în bibliotecă au fost opt cărţi, cu suflet, ce au putut fi împrumutate de cititorii din bibliotecă şi citite din scoarţă în scoarţă.
Ana-Maria Cononovici, 15.03.2015, 09:27
Pentru început, în bibliotecă au fost opt „cărţi”, cu suflet, ce au putut fi împrumutate de „cititorii” din „bibliotecă” şi citite din scoarţă în scoarţă. Este vorba de “BIBLIOTECA VIE”, un eveniment de presă organizat de grupul „Decid pentru mine!”, primul grup de iniţiativă civică din România format din persoane cu dizabilităţi psihosociale.
Am luat pe rând câte o carte din “Biblioteca vie” dorind să-i aflu povestea, ca într-o bibliotecă adevărată, cu deosebirea că aici, întrebările ce îţi vin pe parcursul lecturii pot fi adresate direct personajului principal.
Cătălin are 37 de ani şi cu trei ani în urmă a avut un prim episod psihotic, în care dintr-un fost introvertit, a început să ţipe, iar diagnosticul său a fost schizofrenie paranoidă. Până atunci făcuse Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie publică şi fusese angajat în mai multe locuri. Motto-ul cărţii pe care a reprezentat-o în Biblioteca vie” este: în noi stă puterea de a face ceea ce ne propune”. De ce? Eu aşa sunt de mic: tot ce mi-am propus, am reuşit, chiar dacă cu mari sacrificii. Am fost mai introvertit şi am avut foarte mult timp la dispoziţie şi când eşti singur, ce poţi să faci, tot felul de lucruri, de exemplu să îţi înnozi degetele de la mâini, cum fac toţi copiii. Eu pot folosi şi picioarele ca să apuc, pot să-mi sucesc mâinile…Ca să vă dau un exemplu, când am avut episodul psihotic, am fost legat şi nu au reuşit să mă ţină legat, mă dezlegam singur, ca Houdini.”
După episodul psihotic nu a mai reuşit să se angajeze decât ca paznic şi a tras un semnal de alarmă: Asta facem noi, muncim, muncim, tragem tare şi zicem că suntem bine, mai bem o cafea, hai că mai facem un duş fierbinte, fiecare are secretele lui, al meu e duşul fierbinte. Cel mai bine e să fii relaxat..”
L-am ales din “Bibliotecă” apoi pe Filip. Acesta are 41 de ani şi este licenţiat al Facultăţii de drept, Universitatea Bucureşti, colaborator în prezent la Active Watch, a lucrat în presă, este pasionat de literatură, istorie şi munte. Dar a fost diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară şi de atunci a trebuit să-şi schimbe planurile:
“Nu mai pot să ajung unde voiam pe la 19-20 de ani, asta îmi este clar. Dar sunt mai echilibrat ca înainte, mai împăcat, totuşi mai pot să ajung măcar pe la jumătatea drumului sau poate chiar mai sus, depinde de înprejurări, depinde şi de voinţa mea. M-am simţit la graniţa dintre două lumi. Sunt pe linia de graniţă şi nu prea pot pătrunde în altă parte, decât prin job-uri precum curier şi asta mă frustrează.”
Şi pentru că a ales să fie una dintre cărţile menite să ne convingă să mai reducem din prejudecăţile ce-i privesc pe oamenii cu probleme psihosociale, Filip are şi câteva sugestii: “În occident patronii angajează persoanele cu dizabilităţi beneficiind de anumite facilităţi fiscale, care există şi aici, dar pe patronii de aici nu-i prea interesează. Apropo de sugestii, aş avea propunerea să se facă o emisiune la centrul Trepte al spitalului de psihiatrie Obregia. Acolo sunt mult mai multe cărţi, aşa se pot schimba mentalităţi. Sunt destui, nu ştiu exact câţi, pentru că unii reuşesc să se angajeze, vin o perioadă, mai pleacă, dacă au eşecuri în societate, revin.”
Andreea are 28 de ani şi, cu patru ani în urmă, când îşi încheia studiile de masterat în Teoria artei, a experimentat un episod grav de depresie. A ales să fie o carte vie, pentru că vrea să contribuie la o mai bună înţelegere a oamenilor cu probleme psihosociale. Care e povestea ei? “Brusc mintea mea a refuzat să colaboreze cu mine. Am preferat să mă retrag cu totul, să mă autoizolez, să aştept să treacă acea perioadă pe care nu puteam să o gestionez în niciun fel singură, am fost internată. Lucrurile au revenit la normal după o perioadă destul de lungă şi am încercat să-mi continui viaţa de unde am lăsat-o. A fost ceva înşelător cumva, am început să mă implic în proiecte destul de măreţe, care, din păcate, au eşuat şi care m-au adus din nou iarăşi în acea perioadă neagră din viaţa mea, pe care ştiam deja cum să o iau. N-am mai fost atât de panicată, am aşteptat să treacă şi din nou mi-am revenit. În prezent încerc să fac cât pot de bine ceea ce fac acum, în afară de proiectul acesta în care sunt implicată, cu Active Watch, lucrez cu sora mea în atelierul ei de ceramică.”
Carmen are 24 de ani şi este absolventă a Facultăţii de comunicare şi relaţii publice. În prezent lucrează într-un ONG de management artistic, şi cu un an în urmă a fost disgnosticată cu depresie unipolară. Primele semne au fost dificultăţile de a face lucruri absolut normale pentru noi toţi: “Să mă ridic din pat, să iau papucii în picioare, e mult prea greu pentru mine, aşa că mai bine stau în pat. Cu timpul am putut să vorbesc despre problema mea, am putut să le spun alor mei, am putut să le spun colegilor mei de serviciu că am o problemă şi au fost deschişi şi m-au acceptat, dar au fost şi oameni care m-au întrebat dacă chiar am nevoie de aşa ceva, dacă nu mă îngrijorez mai mult decât e cazul.”
Carmen este o carte foarte vie şi vrea să transmită acest mesaj: “Nu eu, acum, sunt cea care vorbeşte prima dată de depresie, s-a vorbit în multe alte cărţi. Sunt opere de artă, cărţi extraordinare scrise pe tema asta. Eu am ales să mă expun, mă văd spărgând un tabu care există, pentru că noi asta facem în momentul ăsta. Pe mine m-a ajutat foarte mult o carte pe care am găsit-o de curând, “Demonul amiezii” scrisă de Andrew Solomon; e cartea care pe mine efectiv m-a trezit.”
Am ajuns astfel la sfârşitul lecturii , însă trebuie să fim atenţi în continuare la conţinutul cărţilor încă necitite.
