Morăritul tradiţional. Doar în poveşti.

Cu un secol în urmă existau 367 de instalaţii hidraulice ţărăneşti numai în bazinul superior al Mureşului, însă acum mai sunt numai trei rămase, salvate în muzeele etnografice din Reghin şi Sibiu.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Ana-Maria Cononovici, 26.01.2021, 13:43

Cu un secol în urmă existau
367 de instalaţii hidraulice ţărăneşti numai în bazinul superior al Mureşului,
însă acum mai sunt numai trei rămase, salvate în muzeele etnografice din Reghin
şi Sibiu. Cercetătorul
ştiinţific Dorel Marc, de la Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului
Judeţean Mureş, a reuşit să identifice nu numai mori, ci şi joagăre, pive,
vâltori, batoze, darace de pieptănat lâna şi altele, pe care le-a cuprins într-un
studiu: ‘Civilizaţie tehnică tradiţională şi industrii ţărăneşti. Instalaţii
hidraulice în arealul mureşean la jumătatea secolului al XX-lea.

De aici putem afla despre
rolul morarului în viaţa satului, un rol complex după cum ne-a spus Dorel Marc:

Acest meşteşug care a devenit după secole de practicare o adevărată
industrie populară, mai poate fi văzut în muzeele mari în aer liber din România,
cum ar fi Muzeul Astra din Sibiu, Muzeul satului Dimitrie Gusti din Bucureşti,
Muzeul maramureşan din Sighetul Marmaţiei. La noi, în judeţul Mureş, la Reghin,
unde sunt expuse aceste mărturii de civilizaţie şi cultură tradiţională,
instalaţii hidraulice, care reprezintă nu numai mori, ci şi joagăre, teascuri,
diferite pive, vâltori, din păcate au devenit legendă şi au rămas în amintirea
bunicilor aceste mari realizări tehnice, care dovedesc o mare ingeniozitate, în
rândul ţăranilor şi, de multe ori, aceste mari creaţii tehnice pot da lecţii
marilor ingineri contemporani.

Evoluţia a fost de la mici
râşniţe de mână, apoi, prin forţa apelor, în Evul Mediu s-au dezvoltat foarte
mult aceste mori, mai întâi în gospodăriile boierilor, dar cu timpul şi ţăranii
au câştigat dreptul de a deţine mori în gospodăriile proprii. În zona
preponderentă a cercetării, Mureşul de azi, dar şi pe Târnave, Dorel Marc a
observat:

În 1956, când s-a făcut de
către Consiliul de stat al apelor, de pe atunci, o inventariere a morilor, încă
funcţionale, în acest areal existau 400 de mori, (…)236 erau cu o roată
hidraulică, 55, cu două roţi, 5, cu 3 roţi. Dar dincolo de această statistică,
trebuie să vedem morăritul ca un fenomen nu numai economic, ci şi social, rolul
morarului fiind foarte important în cadrul comunităţii rurale de altădată. (…)
În multe gospodării au existat adevărate complexe de instalaţii tehnice
tradiţionale, în sensul că de la acelaşi jgheab, care aducea apa la roata
morii, se puteau acţiona şi joagăre, care tăiau cheresteaua sau grinzile,
lemnul necesar construcţiilor, de acolo se acţionau pivele, vâltorile,
teascurile, foarte multe teascuri de ulei au existat în această zonă. Deci pe
lângă faptul că moara asigura pâinea şi mămăliga cea de toate zilele, aceste
instalaţii complexe asigurau întreaga gospodărie.

Mecanismul de măcinat,
format din două pietre de moară, una fixă şi una mobilă, cea mobilă, avea rolul
de a se învârti şi de a zdrobi grăunţele sau boabele de grâu. Cu aceeaşi moară,
cu ajutorul unui separator, putea fi măcinat şi grâu şi porumb, fiindcă cu
ajutorul acelui separator sau şurub se ridica piatra mobilă de pe piatra fixă
şi, în funcţie de înălţime, să putea obţine granulaţia dorită. Forţa apei care
antrena roata mare de lemn de pe exterior, era transmisă la mecanismul care
dirija piatra mobilă cu ajutorul unor curele de dimensiuni mari, realizate din
piele şi mai apoi dintr-o textură de cauciuc.

Destinul familiilor de
morari a fost trist, în perioada comunistă, fiind declaraţi chiaburi, fiind
prigoniţi, iar copiii lor neputând urma şcoli superioare. Aşa că şi tradiţia a
rămas poveste.

Dorel Marc, cercetător
ştiinţific etnolog la Muzeul Judeţean Mureş se gândeşte astăzi chiar la
posibilităţi de extindere a cercetărilor:

Ar fi bine să continuie
aceste cercetări legate de destinele acestor morari, acestor adevăraţi
gospodari, care au fost în toată România, (…) şi în Muntenia şi în Oltenia, în
Moldova, în Banat, peste tot unde a existat această reţea hidraulică, au
existat aceşti morari, care au fost o categorie aparte în cadrul comunităţii.

Şi poate chiar şi la
utilizarea acestor valori drept puncte de atracţie turistică.

Dorel Marc: Ar fi nemaipomenit ca în această reţea turistică,
vizitatorii să poată să vadă cum se macină făina de grâu, făina de mălai, cum
se face păsatul pentru sarmale, cum se zdrobeau seminţele pentru producerea
uleiului, cum se spălau ţesăturile din lână , din postav la vâltori, numai prin
această forţă centrifugă, fără detergenţi, fără a se polua mediul. Cine ştie,
poate că în viitor şi etnologii vor fi cooptaţi mai mult în aceste acţiuni de
revigorare a unor meşteşuguri, pentru că mai sunt astfel de iniţiative din
paertea unor oameni care mai ţin la tradiţii, care vor să reconstituie unele
meşteşuguri, dar trebuie să ţină seama că e bine să o facă şi ştiinţific,
pentru că se mai întâmplă să se îndepărteze de la ceea ce înseamnă
autenticitate, ceea ce înseamnă o realitate tehnică ce a existat.

Confruntate cu
schimbarea vremurilor, morile şi meseria de morar s-au adaptat, după 1990 în
unele localităţi rurale, apărând morile mecanizate, electrice, folosite de
către cooperativele agricole de producţie. Dar cum pâinea de casă se face din
ce în ce mai rar, chiar şi gospodăriile săteşti apelează tot mai rar la moară
pentru măcinatul pentru făină sau mălai,
ci mai mult pentru hrana animalelor crescute în gospodării.