Muzeul Abandonului
Proiectul Muzeul Abandonului este o campanie participativă, derulată în spațiul public, a fost lansat şi un apel la explorarea propriilor traume ale abandonului.
Ana-Maria Cononovici, 12.10.2021, 15:25
Proiectul Muzeul Abandonului este o campanie participativă, derulată în spațiul public, a fost lansat şi un apel la explorarea propriilor traume ale abandonului. În cadrul proiectului au fost produse o serie de 21 de scurt-metraje dedicate fenomenului de abandon și manierei în care acest fenomen ne-a marcat și modelat ca societate.
Am vorbit despre muzeu cu Simina Bădică, curator şi istoric, care ne-a povestit: “Muzeul abandonului este o iniţiativă recentă, de anul acesta, un proiect finanţat de AFCN (n.r.Asociaţia Fondului Cultural Naţional), un proiect e muzeu digital pe care noi ne dorim să îl ducem mult mai departe. Este o parte dificilă şi dureroasă a istoriei noastre şi în vieţile noastre personale aş spune că de multe ori alegem să nu ne ducem aproape de subiectele dificile şi dureroase şi ele rămân acolo, nu pleacă nicăieri, ne apasă şi ne bântuie în continuare. Deşi este un muzeu virtual, el se bazează pe o clădire foarte reală. Ceea ce am făcut noi este că am scanat digital Căminul spital pentru minori deficienţi irecuperabili din Sighetul Marmaţiei.
Acesta era titlul oficial al acestei instituţii, în anul 1989. Această instituţie a fost închisă în 2003 şi a rămas ca un fel de capsulă a timpului. Această scanare digitală înseamnă că putem vedea într-un spaţiu virtual, că vizitatorii de oriunde din lume se vor putea plimba prin clădire, aşa cum ne-am plimbat noi în vara lui 2021, vor putea descoperi această clădire aşa cum am descoperit-o şi noi, cu toate poveştile şi dramele ei. Este un muzeu virtual într-o clădire cât se poate de reală, dar pe care o redăm vizitatorilor virtual şi în care vom organiza, ca în orice muzeu, expoziţii. Nu este o plimbare pur şi simplu printr-o clădire goală şi bântuită, este o clădire în care noi vom spune povestea, pe care am descoperit-o şi noi, a abandonului şi instituţionalizării copiilor. Practic încercăm să răspundem întrebării: cum s-a ajuns în 1989, în anii 90 , la acea situaţie şi la acele imagini care au făcut înconjurul lumii, din orfelinatele româneşti, din aceste cămine-spital.
Un muzeu care vorbeşte despre istoria copiilor instituţionalizaţi din România comunistă şi post-comunistă, o istorie pe care mulţi ani am ales să o ignorăm, după cum ne-a amintit interlocutoarea noastră şi apoi ne-a condus prin muzeu spunându-ne ce vom vedea dacă vom alege să îl vizităm virtual: Vom vedea foarte multe lucruri. Vom vedea multe obiecte de viaţă cotidiană, din acel cămin spital. El a fost închis în 2003, dar foarte multe lucruri au rămas acolo, piese de mobilier, pătuţuri, jucării, birouri, desene pe pereţi, decoraţiuni pe pereţi, numele copiilor pe unele pătuţuri, numele secţiilor şi o atmosferă şi o apăsare pe care vom încerca să le transmitem şi virtual. În fiecare dintre săli va găsi câte un obiect, o poveste, o mărturie, aceasta este partea noastră curatorială, care va reda un segment din puzzle-ul pe care încercăm să îl construim, din povestea acestor copii, care au fost abandonaţi nu neapărat de părinţii lor, cât mai degrabă de statul român, de întreaga societate care ar fi trebuit să îi protejeze. În fiecare cameră construim câte o poveste care se construieşte în jurul unui obiect. Poate să fie un obiect de îmbrăcăminte, pentru că şi din acestea au rămas foarte multe la căminul-spital, poate să fie o jucărie, poate să fie o lingură contorsionată cu care copiii erau hrăniţi sau o farfurie de inox.
