Zimbrul revividus
Un animal de talie mare, simbol al istoriei românilor, a rămas încremenit în negura vremurilor timp de câteva secole.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Ana-Maria Cononovici, 06.12.2015, 10:05
Un animal de talie mare, simbol al istoriei
românilor, a rămas încremenit în negura vremurilor timp de câteva secole.
Încet, încet, apoi a apărut prima rezervaţie de zimbrii din România, la
Haţeg, urmată de cea de la Vânători, Neamţ, unde
zimbrii pot fi văzuţi în semilibertate, iar din 2012 pot fi găsiţi şi în
libertate. Alte rezervaţii de zimbri se găsesc la Neagra Bucşani,
la Vama Buzăului şi, mai nou, în zona Plopu, comuna
Armeniş, din Caraş Severin, unde zimbrul se pregăteşte să redevină
liber.
Aflăm povestea
zimbrului românesc în drumul său către libertate de la Adrian Hăgătiş şi Alexandru Bulacu, reprezentanţi ai WWF Programul Dunăre
Carpaţi.
Alexandru Bulacu, project officer la WWF
România, ne-a vorbit despre tradiţia zimbrului în ţara noastră şi despre
încercările de revigorare a speciei: Există o mulţime de toponime, gen Măgura Zimbrului sau Avenul
Zimbrului, ceea ce ne arată că zimbrul a fost dintotdeauna în România şi iată,
ceea ce ne propunem noi este să readucem după mai bine de 200 de ani ,zimbrul
în România. Repopularea cu zimbrii ca idee a plecat de mai bine de 15 ani, au
fost mai multe minţi care au gândit un astfel de proiect de readucere a
zimbrului în mediu natural. Proiectul despre care vorbim acum nu face altceva
decât să găsească alte locuri şi să crească numărul de zimbri care pot fi
reintegraţi în mediu natural. Asta înseamnă că noi avem deja 29 de zimbri în
judeţul Caraş Severin, în zona Plopu, care se pregătesc să intre în mediu
natural.
De la Adrian Hăgătiş, manager de proiect WWF
România am aflat care au fost paşii repopulării cu zimbri: În Polonia au existat în special în
anii 60-70, programe prin care s-a încercat readucerea zimbrilor la un nivel de
viabilitate. Astfel ei au creat mai multe rezervaţii şi au pornit un proces de
reintroducere. Pe lângă asta, în Polonia există un centru european de
conservare a zimbrului, unde există un registru cu toate exemplarele de zimbri,
prin care au încercat să se facă şi încrucişările din punct de vedere genetic,
în aşa fel încât să nu existe consangvinizare, riscul fiind foarte mare. Asta
se întâmplă şi în alte rezervaţii din Europa, printre care şi în rezervaţiile
consacrate din România, cum ar fi Haţeg sau Neagra Bucşani, unde există acest
fenomen de consangvinizare. Bineînţeles că un astfel de proiect de
reintroducere a unei specii are foarte multe variabile pe care încercăm să le
luăm în calcul. E vorba de readucerea unei specii şi recrearea unui fenomen
natural, pentru că populaţiile de zimbrii au nevoie de spaţii mari, de areale
naturale cât mai sălbatice cu putinţă, cu presiune umană cât de scăzută, ceea
ce este o problemă destul de mare în Europa. În România există o astfel de
ameninţare, de fragmentări de habitate, de fragmentări de coridoare ecologice
de care astfel de mamifere mari ar avea nevoie. Nu este doar zimbrul, sunt şi
alte specii din fauna de la noi din ţară. Asta ar fi o problemă. Acum avem în
plan două zone unde facem eliberări, în Munţii Ţarcu, dar şi începând de anul
viitor, în Munţii Poiana Ruscă, pentru că noi urmărim să creăm subpopulaţii
care să poată să facă această migraţie, să fie un schimb genetic natural. La un
moment dat să nu mai intervenim, să fie o readaptare a zimbrului. Încercăm să
creăm un sistem de management al zimbrului, cât mai funcţional.
Stresul la care sunt supuse
animalele, de la tranchilizare, la transportul pe durată de câteva zile este
foarte mare. La acesta se adaugă integrarea într-un nou mediu. Vine cu detalii
Adrian Hăgătiş: Noi avem un program care se bazează pe o
reintroducere treptată. Sistemul nostru este bazat pe nişte ţarcuri, trei
tipuri de ţarcuri, un ţarc de control veterinar, pe care îl folosim pentru a
putea verifica starea de sănătate a zimbrilor, care sunt aduşi din diferite
ţări din Europa. Evităm consangvinizarea, aşa că trebuie să aducem exemplare cu
gene diferite, din rezervaţii sau grădini zoologice de pe tot continentul.
Zimbrii aduşi trebuie să treacă printr-o perioadă de aclimatizare de o lună,
într-un ţarc mai mare, iar apoi sunt eliberaţi într-un ţarc şi mai mare, de resălbăticire,
un ţarc de peste 100 de hectare, unde ei practic se adaptează noului mediu
natural.
L-am întrebat pe Alexandru Bulacu care sunt problemele care ar putea apărea
odată ce zimbri s-ar găsi în liberate: Nu ştiu dacă ar crea probleme. Desigur, foarte mulţi oameni se tem
de un animal atât de mare, dar trebuie să ţinem cont de faptul că este un
ierbivor şi ca orice animal sălbatic evită contactul cu omul. Sigur există acel
risc de a coborî spre zonele populate, mai ales în perioada de iarnă, când
hrana este mai greu de găsit, dar avem proiecte pentru reducerea acestui tip de
potenţial conflict.
Promotorii
proiectelor de repopulare cu zimbri speră ca, în următorii
20 de ani, în România să existe în jur de 500 de exemplare în libertate, care să-şi
găsească drumul unii spre ceilalţi.
