Căsătoriile forțate nu sunt o tradiție

Deși România continuă să fie țara din Uniunea Europeană cu cel mai mare număr de mame minore, instituțiile statului nu colectează centralizat date privind căsătoriile forțate.

Iulia Hau, 20.11.2024, 16:20

Fetele și femeile rome reprezintă unul dintre cele mai vulnerabile și mai neglijate grupuri din România. Adesea, prejudecățile autorităților și abuzurile neconsiderate ca atare din partea familiei le lasă fără protecție. Deși România continuă să fie țara din Uniunea Europeană cu cel mai mare număr de mame minore, instituțiile statului nu colectează centralizat date privind căsătoriile forțate. „Neavând date, problema nu este pe agendă. Neavând date, nu cunoaștem cauzele și nici care sunt prioritățile”, susține Măriuca-Oana Constantin, lector universitar la SNSPA, în cadrul campaniei de conștientizare realizate de E-Romnja — singurul ONG din România dedicat fetelor și femeilor rome.

Carmina, o copilă de 10 ani, termina clasa a patra când a fost căsătorită cu un băiat de 14 ani, ca urmare a unui mariaj aranjat de părinți. Doi ani mai târziu, Carmina naște un copil și, deși autoritățile se autosesizează în privința cazului, dosarul ajunge să fie clasat sub justificări precum „victima a întreținut relații sexuale consimțite, aprobate de părinți” sau „tradiția romă încurajează astfel de relații”, fără să realizeze nicio cercetare asupra părinților.

Povestea Carminei este doar una dintre cele 5 prezentate în cadrul campaniei “În numele tradiției?”, lansate de E-Romnja, care își propune să demonteze mitul conform căruia căsătoriile între copii sunt o chestiune ce privește exclusiv comunitățile rome, una din acele prejudecăți nocive care justifică fenomene de violență împotriva persoanelor vulnerabile. De unde știm că problema excede comunitatea romă? Pentru că datele demografice privind nașterile timpurii o confirmă, susține Cerasela Bănică, Secretar de Stat în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Întrebată de ce problema căsătoriilor forțate nu este una de interes pentru instituții, Roxana Oprea, expertă în egalitate de șanse la E-Romnja, răspunde:

«E foarte simplu și evident, aș spune, pentru că e foarte mult rasism în instituții. Oamenii se raportează la fenomen ca la o practică culturală specifică doar comunității rome, iar realitatea stă diferit. Acest lucru nu îl spunem doar noi, asociația E-Romnja, ci o spun și alte instituții și organisme internaționale. Din acest motiv nu a constituit niciodată o prioritate pentru instituții și decidenți. Deci, în momentul în care nu e ceva care afectează populația generală, e privită ca o practică culturală și din cauza bias-urilor și a prejudecăților, nu intervii».

Povestea Carminei, prezentată mai sus, este una din sutele de astfel de povești pe care nu le vom cunoaște niciodată. Una din multele care se întâmplă pentru că, adesea, privim în continuare copiii drept proprietatea părinților și nu îi recunoaștem ca indivizi ce au propriile drepturi și nevoi. În cazul căsătoriilor forțate, probabil cea mai mare greșeală a celor care vor să ajute (asistenți sociali, profesori, psihologi, personal al ONG-urilor, profesioniști în domeniul judiciar etc.) este că merg să discute cu părinții, considerând că problema poate și trebuie rezolvată în familie sau în comunitate. De fapt, cel mai adesea, părinții sunt abuzatorii. Roxana Oprea:

«Tot ne ducem în zona asta de normalizare; în momentul în care tu, ca instituție, ca școală, ca Direcție Generală de Asistență Socială, vezi că se întâmplă lucrurile astea și nu intervii, atunci ce semnal transmiți părinților? Că e ok ce fac. Deci tu, practic, validezi abuzurile adulților asupra propriilor copii. E un cerc vicios și dacă nu vom consolida acest tip de abordare, în care renunțăm la a îndrepta degetul către comunitatea romă și a blama comunitatea romă, nu ne vom alinia standardelor internațIonale. Vom fi, în continuare, pe lista rușinoasă a țărilor care permit căsătoriile între copii».

În Codul Penal există un vid legislativ privind căsătoria forțată, pe care legislația nu o privește ca un act criminal de sine stătător. În rarele situații când aceste cazuri ajung în instanță, ele sunt judecate ca infracțiuni sexuale. E-Romnja ridică o altă problemă cheie: folosirea de către autorități a termenului de „uniune consensuală” pentru a se referi la căsătoriile între două persoane, dintre care cel puțin una are mai puțin de 16 ani. NU i se poate cere consimțământul pentru căsătorie unei persoane minore cu vârsta sub 16 ani, se menționează în „Ghidul de intervenție pentru cazuri de căsătorii între copii/căsătorii forțate,” publicat la începutul anuluI.

Tot Cerasela Bănică explică pentru RRI că dosarele de urmărire penală nu iau în considerare această lipsă de consimțământ, ci merg pe clasare în baza unor justificări precum „părinții sunt de acord”, „locuiau de mult timp împreună”, „au întreținut deja relații sexuale” sau „este un obicei al comunității rome”. Acest lucru lasă victima fără nicio apărare.

Întrebată cum este privită campania de către autorități, Roxana Oprea răspunde:

«Campania este privită cu interes, dar din ce prismă? Din prisma faptului că România este cumva obligată din punct de vedere legal să elimine această practică, fiind semnatara mai multor convenții internaționale privind prevenirea și combaterea violenței de gen. Avem directiva 1385 a Parlamentului European și a Consiliului, din 15 mai 2024, care spune că statele membre ale Uniunii Europene au la dispoziție o perioadă de 3 ani de la data intrării în vigoare a acesteia pentru a transpune dispozițiile în dreptul intern. Deci, cumva, este o presiune de la nivel european, ca și România să se alinieze acestor standarde internaționale. Mai avem și raportul Grevio, care este asumat de Guvernul României, care, la fel, îndeamnă statul să ia măsuri și să criminalizeze această practică».

Roxana Oprea mai susține că această problemă nu este văzută ca una ce ține de violența de gen și, chiar dacă este privită astfel în anumite cazuri, atunci când violența are ca țintă o femeie romă, ea nu este considerată ca aparținând societății:

«Cred că este atât de normalizată — pentru că, dacă vorbim despre violență ca fenomen general, ea este normalizată în toate comunitățile. Sunt rapoarte care spun că românii sunt toleranți față de agresiunile verbale, sexuale, că violul este justificat dacă femeia arată cumva provocator. Sunt motivări ale judecătoarelor și judecătorilor români, când spun că o copilă de 11 ani sau de 12 ani a ademenit un bărbat sau că și-a dat consimțământul pentru un viol».

La presiunea Uniunii Europene, România are timp până în 2027 să ia măsuri împotriva acestui fenomen.