Educația în România între statistici îngrijorătoare și nevoia unei schimbări reale
Concluziile studiului „Barometrul BunăStării” arată că educația rămâne una dintre cele mai vulnerabile dimensiuni ale calității vieții în România, cu efecte directe asupra integrării sociale, a competențelor de bază și a șanselor reale ale noilor generații.
Ion Puican, 15.04.2026, 16:21
Educația continuă să fie una dintre zonele cele mai fragile ale calității vieții în România, potrivit celui mai recent „Barometru al BunăStării”, realizat de MIR Research la cererea UNSAR ( Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România) pentru platforma ABS – Alianța pentru BunăStare.
România obține un scor de 6,85 din 10 la capitolul educație: peste Bulgaria (6,74), dar sub toate celelalte state analizate din regiune — Polonia (8,3), Cehia (7,97), Ungaria (7,38) și Slovacia (6,87). Dincolo de cifră, raportul arată că problemele persistă în incluziunea educațională, competențele de bază și pregătirea pentru piața muncii. Una dintre cele mai îngrijorătoare date este legată de abandonul școlar timpuriu.
Conform celor mai recente statistici Eurostat, România are cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană: 16,8% dintre tinerii între 18 și 24 de ani părăsesc devreme educația și nu mai urmează niciun program de formare, în timp ce media europeană este de 9,3%. Asta înseamnă că aproape unul din șase tineri români intră în viața adultă fără o calificare suficientă, ceea ce afectează direct șansele de angajare și stabilitatea economică pe termen lung.
Psihologul Oana Puican ne vorbește din perspectiva dezvoltării noilor generații de adulți despre rezultatele studiului:
„Din perspectivă psihologică, datele studiului „Barometru al BunăStării”, care arată fragilitatea educației în România, nu vorbesc doar despre performanță școlară sau despre indicatori statistici. Rezultatele ne vorbesc despre felul în care se construiește relația copilului cu sine, cu ceilalți din comunitate și, în cele din urmă, despre relația cu lumea în care trăiește. Educația este primul spațiu social în care copilul învață încrederea, apartenența, cooperarea și sentimentul că are un loc într-o comunitate. Atunci când accesul la educație este fragmentat, inegal sau instabil, apar efecte care depășesc mult zona academică. Pentru copil sau tânăr, scade încrederea în propriile resurse, apare sentimentul de neputință și se formează mai greu capacitatea de adaptare la situații noi. Un copil care trăiește repetat experiența decalajului — fie că vorbim despre lipsa resurselor, dificultăți de învățare sau lipsa sprijinului educațional — poate internaliza ideea că nu este suficient de capabil sau că oportunitățile nu îi aparțin.”
Diferențele arătate de „Barometrul BunăStării” sunt vizibile și la nivelul competențelor digitale. În România, doar 27,7% dintre cetățeni au competențe digitale de bază, aproape la jumătate față de media europeană, care depășește 55%. Într-o economie în care tot mai multe activități depind de tehnologie, acest decalaj devine o problemă majoră, mai ales pentru tineri și pentru cei din mediul rural. În paralel, doar 12% dintre români au competențe financiare peste medie, ceea ce înseamnă dificultăți în înțelegerea deciziilor legate de economisire, creditare sau protecție financiară.
Oana Puican ne dă mai multe amănunte din perspectiva psihologică a discrepanțelor informaționale versus educaționale din rândul tinerilor:
„Vedem tot mai des tineri care au informația necesară, dar nu au suficientă încredere în propriul drum sau în luarea deciziilor. Tinerii se adaptează rapid tehnologic, dar întâmpină dificultăți în relațiile reale, de zi cu zi. Tineri cu probleme în asumarea responsabilității sau cu toleranța la frustrare scăzută. Există și un impact relațional important. Lipsa competențelor educaționale și emoționale se reflectă adesea în dificultatea de a construi dialog, de a negocia diferențe sau de a susține relații stabile.”
Raportul atrage atenția și asupra discrepanțelor dintre urban și rural. În România, aproape 42% dintre elevi învață în școli din mediul rural, unde accesul la resurse educaționale, tehnologie și profesori specializați rămâne mult mai limitat. În plus, testările internaționale arată constant diferențe mari de performanță între elevii din orașe și cei de la sate. Aceste diferențe se reflectă ulterior în accesul la liceu, facultate și pe piața muncii. Așa cum ne subliniază și psihologul Oana Puican:
„Dacă privim pe termen lung, aceste disfuncționalități din educație influențează nu doar traseul profesional al viitorului tânăr, dar și felul în care va intra în relații, cum va comunica, câtă siguranță va avea în luarea deciziilor importante sau cât de ușor îi va fi să își dezvolte autonomia. La nivel social, efectele psihologice devin vizibile în modul în care generațiile tinere se raportează la viitor. Când educația nu oferă suficientă predictibilitate, apare tendința de retragere, anxietate față de viitor sau dificultatea de a investi în proiecte pe termen lung. ”
Oana Puican ne-a spus în încheiere: „Educația nu produce doar competențe, ci și structură emoțională. Educația nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe, ci și exersarea conviețuirii: învățăm să ascultăm, să așteptăm, să argumentăm, să cooperăm. Atunci când etapele educației sunt slăbite, întreaga societate resimte consecințele prin polarizare, neîncredere și fragilitatea legăturilor sociale. Pe termen lung, investiția în educație este, de fapt, o investiție în sănătatea psihologică a unei societăți. …”
Educația nu mai poate fi privită doar ca un domeniu administrativ, ci ca o infrastructură esențială a bunăstării sociale. Felul în care un copil intră și rămâne în școală influențează sănătatea economică a unei familii, capacitatea unei societăți de a se adapta și, pe termen lung, reziliența unei țări întregi.
