Momentul decembrie 1989 şi impactul său asupra societăţii româneşti

Revoluţia din 1989 a marcat definitiv şi irevocabil destinul României.

Monica Chiorpec, 25.12.2019, 13:44

Revoluţia din 1989 a marcat definitiv şi irevocabil destinul României. Căderea comunismului începută deja în celelalte ţări din fostul bloc sovietic a avut un preţ poate prea mare, mii de victime, majoritatea tineri, scriind cu sânge istoria în urmă cu 30 de ani. O astfel de revoluţie nu poate să nu schimbe concepţia întregii societăţi în ceea ce priveşte propria sa devenire. Cu toate acestea, apelul la memorie se produce într-o manieră subiectivă, fiecare român amintindu-şi în mod diferit perioada de dinainte de momentul decembrie 1989.

La Palatul Suţu din Bucureşti a avut loc o întâlnire dedicată impactului arhivelor personale asupra imaginii pe care est-europenii şi-au construit-o cu privire la schimbările din 1989, dar şi documentării vieţii cotidiene din acea perioadă. Raluca Alexandrescu, conferenţiar universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti: Era frigul, erau cozile la magazine… Atunci când întâlnesc oameni care îmi spun cum că pe vremea lui Ceauşescu era bine, eu rămân întotdeauna uluită, deşi există multe moduri de a trăi. Asta trebuie să înţelegem, că, mai înainte de orice, pentru cei care încercăm astăzi să elaborăm o amintire asupra perioadei de până în 1989, experienţa noastră nu este unică şi ea trebuie confruntată şi amenajată cu experienţele multor altora dintre noi. De aceea, cred că unul dintre blocajele noastre de astăzi este conflictul acesta permanent între ceea ce înseamnă memoria unuia sau a altuia. Unii care sunt nostalgici, unii care recuprerează chiar ca loc de cult perioada de dinainte de decembrie 1989, şi alţii pentru care este de neconceput să dezvolţi o asemenea memorie nostalgică a ceauşismului, a comunismului.”

La nivelul societăţii româneşti, frica era, poate, sentimentul cel mai pregnant în epoca ceauşistă. Aparatul de represiune pe care îl reprezenta Securitatea devenise un inamic invizibil, totuşi omniprezent, iar gestul de a vorbi în public despre propriile convingeri politice era considerat, de cei mai mulţi, o imprudenţă. Revine cu detalii Raluca Alexandrescu: Ştiind foarte bine, în această schizoidie în care mulţi dintre noi am fost crescuţi, că nu este deloc indicat să reproduci în exterior ceea ce auzi în casă, faţă de nimeni. Acest lucru este, pentru generaţia mea, pentru cea care vine puţin după mine şi, mai ales, pentru cele dinaintea noastră, este o problemă încă, pentru că trăim, suntem formaţi, poate fără să ne dăm seama, şi funcţionăm într-o stare de binaritate şi cu noi înşine, dar şi cu spaţiul public, cu definiţia spaţiului public şi tot ceea ce înseamnă implicarea în spaţiul public, care ne condiţionează uneori fără să ne dăm seama.”

Iar momentul Revoluţiei a schimbat conştiinţe şi a determinat vieţile supravieţuitorilor. Drumul către democraţie a fost deschis odată cu anihilarea fricii. Românii îşi câştigau unul dintre cele mai importante drepturi: acela la libera exprimare. Raluca Alexandrescu: Experienţa din 1989 a fost una, până la un punct, chiar directă. Îmi aduc aminte că, pe 21 decembrie, ieşisem cu fraţii mei în oraş, să facem cumpărături de Crăciun. Cine îşi mai aduce aminte ce putea să însemne acest lucru pe atunci, ştie că era doar un pretext pentru a mai ieşi puţin din case. Ne-am nimerit, cu fratele şi sora mea, în Piaţa Universităţii, unde lumea începuse deja să scandeze. O amintire pe care o am foarte puternic în minte este că, la 14 ani, încercam şi eu să strig Jos comunismul!” şi Jos Ceauşescu!”, acolo, la Intercontinental, iar sunetul nu îmi ieşea din corzile vocale, care pur şi simplu se împietriseră. Au fost minute bune în care corzile mele vocale nu au mai comunicat cu ceea ce le spunea creierul să facă. Dar când am strigat în interiorul meu, acela este momentul pe care mi-l aduc aminte ca fiind mica mea revoluţie interioară.”

Întâlnirea dedicată memoriei Revoluţiei şi impactul acesteia asupra societăţii româneşti actuale a fost prilejuită de expoziţia semnată de către fotograful american Edward Serotta, care, în acele zile de decembrie, a documentat, în ciuda intenţiei sale care păcălise Securitatea, evenimentele din stradă, la fel cum o făcuse şi în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Republica Democrată Germană. Explică Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România şi membru al Colegiului CNSAS:

Edward Serotta are parte de mai multă libertate de mişcare decât, de exemplu, Anne Applebaum, care ajunge în 1989 în România, împreună cu un ziarist de la BBC, fiind întâmpinaţi încă de la aeroport de către securişti cu nişte walkie-talkie imense, ca într-un film prost, care comunicau la intimidare, făcând prevenţie ca ei să se întâlnească cu câţiva disidenţi şi să vadă câteva locuri importante care ţineau de disidenţa anticomunistă. Practic, cei doi jurnalişti străini nu au reuşit mare lucru, peste tot unde mergeau acţionând ofiţerii de Securitate. În cazul lui Edward Serotta, este vorba de o capcană în care a căzut Securitatea. Se vede cum le creşte nervozitatea pe măsură ce constată că domnul Serotta este, mai degrabă, interesat de comunităţile evreieşti din România, de memoria Holocaustului. Era marcat de diferite lecturi din scrieri memorialistice privind România interbelică.”

1989 – anul în care Europa a redevenit ea însăşi” de la Muzeul Municipiului Bucureşti, realizată în parteneriat cu Forumul Cultural Austriac, este o expoziţie care vorbeşte nu atât despre căderea comunismului, cât mai ales despre reinstalarea în mentalul colectiv a ideii de libertate. Societatea românească se află încă într-o continuă reconfigurare la nivelul percepţiilor, al mentalităţilor şi al capacităţii de a face apel la memorie.