Andrei Scrima (reluare din 14.06.2026)
Filosof, teolog și cleric al secolului XX, Andrei Scrima a reprezentat acea parte a spiritualității române atașată ideilor, principiilor și valorilor creștine, ecumenice și umaniste. Scrima a căutat să promoveze o lume mai bună între creștini și și-a asumat o misiune universală în acest sens.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 23.08.2026, 12:00
Andrei sau André Scrima, teolog, filosof și cleric a trecut, asemenea tuturor congenerilor săi, prin secolul XX cu credință religioasă, servindu-se de studii și experiență pentru a încerca să facă o lume mai bună. S-a născut în 1925 și a murit în 2000, ultimul an al celui mai agitat secol al istoriei. A urmat studii de filosofie și litere, însă a ajuns în cercul spiritual-religios denumit ”Rugul aprins”, format la mănăstirea Antim din București. Acolo alege calea monahismului. În 1956 primește o bursă la Geneva și părăsește România. Devine activ în ecumenism și ca reprezentant al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol participă la Conciliul Vatican II. În 1991, după căderea regimului comunist din 1989, revine în România.
Ioan-Alexandru Tofan este profesor la Facultatea de Filosofie a Universității ”Al. I. Cuza” din Iași și autor de studii, articole și volume despre Andrei Scrima. La comemorarea lui Scrima, Tofan a povestit cum a dorit să știe tot ce se putea ști despre el. ”Și am mai încercat să fac ceva: să-i cunosc pe oamenii care l-au cunoscut pe părintele Scrima și să strâng mărturii din partea lor, atunci când venise timpul să-i scriu biografia. M-a frapat un lucru, și anume că aproape toți care au vorbit despre întâlnirea lor cu părintele Scrima spuneau același lucru: că era un prieten excepțional, avea vocația prieteniei, dar, în același timp, era de un fel ciudat de a fi prieten, și anume dispărea foarte des. Dispărea în timpul unei conversații, în timpul unei relații, cumva se retrăgea la un moment dat și dispărea ca nu cumva relația respectivă să se pietrifice. Există și o scrisoare a colaboratorului său de la Institutul de Studii Islamo-Creștine de la Universitatea Saint Joseph din Beirut, în care se întreba oare când va mai apărea părintele Scrima pe acolo pentru a-și ține cursurile.”
Prietenia a fost o valoare importantă în care Scrima a crezut total. ”Și atunci am încercat să văd oare cum aș putea înțeleg felul său de a fi prieten? Prietenia, așa cum o trăia părintele Scrima, capătă trăsăturile și mărcile distinctive ale experienței spirituale, așa cum vedea el această experiență. El folosește uneori cuvântul prietenie, îl mai folosește și pe cel de frațietate. Dar într-un text din arhivă scrie Antimul, este vorba despre mișcarea Rugul aprins, era pentru noi o insulă de încredere, ceea ce ne dădea o pace extraordinară. Era un spațiu de schimburi libere, unde se putea rezista din adâncuri fiindcă aveam presimțirea, perceperea, înălțimilor ultime. Rezistam prin atitudinea de încredere, prin adâncurile a ceea ce se cheamă; esețialmente, prietenie. Deci iată că folosește acest termen și reflectează asupra lui. Apoi mai scrie într-un text destul de cunoscut venirea doctorului Voiculescu, prinos în ziua Învierii din partea unui prieten trecut prin moarte.”
Mobilitatea, mișcarea este definitorie pentru ființa umană materială. Însă Scrima a arătat și valoarea ei spirituală. Ioan-Alexandru Tofan. ”Ceea ce este esențial în descrierea experienței spirituale, și care apoi se reflectă și asupra felului său de a fi prieten, este problema itineranței. Părintele Scrima era un itinerant. Era un personaj pentru care nomadismul, mai degrabă decât statornicia, reprezenta o marcă a întâlnirii cu transcendența. Nu poți să-l întâlnești pe Celălalt, pe Celălalt radical, decât aflându-te tu însuți într-o mobilitate, într-o mișcare. În formidabilul său curs ținut la Beirut, la Saint Joseph, Experiența spirituală și limbajele ei, vorbind despre ce înseamnă itineranță ca esențial într-o întâmplare spirituală, spune Dumnezeu nu vine niciodată între ziduri. Vine, în schimb, așa cum a făcut-o la începutul întâlnirii sale cu Omul, într-un cort. Era un cort bătut de vânt, într-un provizorat al propriei tale poziții. Trebuie să fii disponibil să te miști pentru a răspunde întâlnirii cu Cerurile.”
Asociată prieteniei, ospitalitatea a fost o altă valoare importantă pentru Andrei Scrima. ”Ospitalitatea este o marcă esențială a experienței spirituale, este, de fapt, un fel de a fi al prieteniei cu Celălalt, să fii ospitalier față de Celălalt, să-l primești. Spune părintele Scrima că numai nomadul poate să fie cu adevărat ospitalier pentru că el nu dă nimic din ceea ce are, nu dăruiește din al său. Nomadul face în așa fel încât și gazda, și oaspetele să se înfrupte din aceeași întâmplare, care îl face vizibil pe al treilea, dar nu pe omul dintre cei doi. Fiecare relație diadică, spirituală, este de fapt o relație triadică. Între doi oameni se înfiripează cel de-al treilea, adică Duhul care le prilejuiește întâlnirea.”
Complementar prieteniei, pentru Scrima, a fost și ecumenismul. Ioan-Alexandru Tofan.
”Felul în care a conceput părintele Scrima întâlnirea sau ecumenismul este tot într-o manieră prietenoasă, într-o experiență a prieteniei. Spune undeva că unitatea Bisericilor nu trebuie să fie înfăptuită, ea există deja, trebuie redescoperită. Conciliul Vatican II este un conciliu hermeneutic pentru că singurul lucru pe care îl avem de făcut, Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, sau Răsăritul și Apusul, ca să vorbim mai larg, este să ne redescoperim datele originare, primare, în care noi am fost deja împreună. Deci este o redescoperire a faptului de a fi împreună și nu o înfăptuire în această direcție. Aș găsi această contribuție la înțelegerea dialogului interreligios tot ca pe o formă a prieteniei. Ea poartă aceleași mărci pe care le poartă prieteniile sale, să le spunem private, mărci pe care le poartă, de fapt, experiența spirituală în genere.”
Andrei Scrima este un nume de referință atunci când se scrie istoria sentimentului religios românesc în secolul XX. Modelul său este cel al învățatului prezent activ în lumea timpului său
