Dezvoltarea industrială a Bucureștiului

Istoria dezvoltării industriale a capitalei României, începută în urmă cu aproape 170 de ani, ține pasul cu dezvoltarea industrială a României însăși.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 21.09.2026, 16:30

Istoria dezvoltării industriale a capitalei României, începută în urmă cu aproape 170 de ani, ține pasul cu dezvoltarea industrială a României însăși. Deseori uităm că, pentru a face o țară, este o nevoie de bani la fel de mare ca nevoia de sentiment patriotic și de mobilizare identitară. România a fost făcută cu bani, iar pentru aceasta a fost nevoie de o economie care să producă, în special de industrie. Din punctul de vedere al gândirii economice a secolului al XIX-lea, industria era cheia avansului tehnologic, a progresului și a bunăstării. Ca trăsătură generală se poate spune că industria bucureșteană s-a bazat pe producția locală de materii prime, pe deschiderea liniilor de asamblare a unor produse venite din Occident, pe reparații și, într-o măsură mai mică, pe creativitatea locală.

De la istoricul Cezar-Petre Buiumaci de la Muzeul Municipiului București am aflat cum a evoluat Bucureștiul industrial începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

”Avem un București care, datorită transformării dintr-un mic târg aflat la intersecția drumurilor comerciale, transformării sale în reședință domnească, apoi în capitală de țară, capitala Principatelor și capitala României Mari, ajunge să devină principalul oraș industrial al țării. Extinderea teritorială și necesarul de produse manufacturiere duc la o creștere considerabilă a atelierelor care, ulterior, devin ateliere mai mari, apoi mici fabrici și, în final, nuclee ale marilor platforme industriale ulterioare.”

Ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și primele două ale secolului XX au pus bazele industriei bucureștene. Dar nu doar atât! Industria a fost cea care a influențat fizionomia citadină bucureșteană și identitatea bucureșteanului. Cezar-Petre Buiumaci.

”Avem o perioadă de început a secolului de după Marele Război, când principalele componente ale dezvoltării industriale sunt pe baza unor măsuri legislative. Acestea favorizează apariția unor noi întreprinderi care, ulterior, devin marile fabrici pe care regimul comunist decide să le dezvolte. Avem o evoluție ascendentă, dar și elemente care cumva frânează această evoluție. Un asemenea element a fost Marea Criză din 1929-1933. Avem o dezvoltare radială, avem o dezvoltare circulară, majoritatea întreprindelor vor fi pe o zonă circulară a șoselei periferice. Avem zona de dezvoltare pe principalele artere de penetrație în oraș, arterele rutiere, și avem zona de dezvoltare pe infrastructura de transport feroviar. Avem mari gări, importante: Filaret, Gara de Nord, Gara Obor, Gara Cotroceni, și o șosea care le unește. Și această șosea este șoseaua periferică, pe modelul șoselelor franțuzești, care delimitează practic spațiul intern domestic al orașului, la sfârșitul veacului al XIX-lea. Tot ce era poluant este în afara acestui spațiu.

Începând de la Gara de Nord avem o serie de întreprinderi, depouri de tramvaie, spitale, cimitire, toate în afara orașului la momentul respectiv. Faptul că ele astăzi se află în oraș este ca urmare a etapelor de extindere teritorială a orașului, ele sunt în oraș doar din acest motiv. Erau două zone de securitate, ca să spun așa, în perimetrul acesta, după care ce urma era zona de dezvoltare. Chiar și atunci când comuniștii vin la putere în 1945 și se pune mare presiune pe spațiul locativ, existând atunci o criză a spațiului locativ, tot ce se construiește se construiește în afară. Practic, se construiesc orașe în oraș, tangente cu această linie periferică pe care am amintit-o.”

Perioada interbelică este considerată perioada de aur a dezvoltării României, perioada în care societatea românească mergea turată din plin. Era perioada cea mai cuplată la modernizarea europeană și industria încerca să țină pasul cu Occidentul. Cezar-Petre Buiumaci.

”Anul 1938 este luat statistic ca anul de referință pentru economia românească și avem opt centre industriale, între care Bucureștiul, care este și principalul. 40 de ani mai târziu, Bucureștiul apare pe hartă cu cel mai mare marcaj. Zonele preponderent industriale sunt cele care sunt lângă gări: la Filaret, la Obor și de-a lungul Căii Dudești, Șoseaua Olteniței, Giurgiului, Rahovei, Alexandrei. Acestea sunt șoselele care ies din oraș și împart orașul în viitoarele cartiere Filaret, Gara de Nord, Ștefan cel Mare, Timpuri Noi cu Văcărești, Dudești, Cățelu, Policolor, Militari, Pipera, Bucureștii Noi, Berceni.

Deja toate acestea înconjoară orașul și fac, ca să spunem așa, un scut industrial de-a lungul lui. Ele au tendința de a polariza în jurul lor alte industrii pe ramuri, dar și alte industrii care nu se încadrează în ramuri ci doar de deservesc. Cotroceni deja era o zonă preponderent atașată industriei militare, acolo avem zona militară, din acest motiv este și o gară acolo. După care este, practic, zona virgină care se dezvoltă în perioada comunistă, începând APACA și de acolo până la capăt la accesul la autostrada de azi, care era un sat.”

În ultimii 170 de ani, Bucureștiul a evoluat industrial în funcție de perioadele istorice pe care le-a traversat și de conducerile politice pe care România le-a avut. Iar industria a contribuit la formarea a generații de bucureșteni și la ceea ce este Bucureștiul de azi.