Populația musulmană în Regatul României
În 1878, România primea Dobrogea în urma tratatului de pace de la Berlin, care încheia războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Cu o semnificativă populație musulmană, Dobrogea maritimă devenea poarta României spre lume. După sute de ani în care fuseseră locuitori ai Imperiul otoman, musulmanii dobrogeni deveneau cetățenii unui stat creștin.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 12.10.2026, 17:00
Din 1878, România are între cetățenii săi și o minoritate musulmană care a variat numeric în timp și aceasta s-a petrecut după ce Dobrogea a intrat în componența Regatului României. De atunci, musulmanii din România, turci și tătari, au trăit istoria alături de majoritari și de alte minorități etnice și religioase.
Literatura romantică a secolului al XIX-lea a creat o imagine negativă a turcului și tătarului. Istoricul Metin Omer spune că ea a fost una de circumstanță.
”Este, într-adevăr, o imagine negativă, dar cred că ar trebui să fim atenți. Este vorba despre o imagine negativă atunci când se referă la perioada medievală, de exemplu scrierile Preda Buzescu ori Stejarul din Borzești. A fost o imagine ca urmare a curentului naționalist în care trebuia să existe un dușman extern. Imaginea se referă mai mult la perioada relațiilor cu Imperiul otoman, cu Hanatul Crimeii. Însă atunci când literatura, opinia publică, se referă la perioada de după 1878, în general, imaginea este una pozitivă, este chiar una melancolică. Avem o comunitate care, până la urmă, este privită cu simpatie de către opinia publică românească, de către autorități, sigur, cu anumite excepții. Imaginea poate fi explicată prin faptul că această comunitate seamănă foarte mult cu majoritatea românească în ceea ce privește statutul social sau statutul economic.”
Anul 1878, anul unirii Dobrogei cu România, a fost puternic resimțit de turcii și tătarii de acolo.
”A fost, într-adevăr, un șoc pentru comunitatea musulmană din România, pentru turci și tătari, după sute de ani, să devină parte a unui stat creștin. Și șocul a fost cu atât mai mare cu cât, spre exemplu, în cazul tătarilor, traumele erau recente. Vorbim de anul 1783, când Hanatul Crimeii a fost anexat, și apoi de perioada de după Războiul Crimeii din 1853-1856, când, din cauza politicilor țariste împotriva comunității tătare, mulți dintre tătarii din Peninsula Crimeea au fost nevoiți să plece din teritoriul lor natal. La fel în cazul situației din Balcani, în regiunile din care Imperiul otoman a fost nevoit să se retragă, unde populațiile musulmane rămase nu au fost foarte bine primite.”
Percepțiile dintre musulmani și majoritari au devenit însă pozitive, după ce obiectivele politice au fost îndeplinite.
Metin Omer: ”În perioada de după 1878 și în mod special în perioada interbelică, în contextul demografic din Dobrogea, comunitatea turcă și tătară este privită și ca un aliat al statului român în ceea ce privește revendicările teritoriale de atunci ale Bulgariei față de Dobrogea de Sud. Mai era și relația cu Republica Turcia și faptul că această comunitate, până la urmă, nu a avut niciodată pretenții teritoriale de la statul român. În ceea ce privește imaginea pe care o are societatea românească, pe care o au elitele românești în rândul comunității, în general, ea a fost una pozitivă și pot să dau câteva exemple. Poetul național al tătarilor Mehmet Niyazi este unul dintre cei mai importanți poeți ai comunității tătare, care a scris nu numai în tătară, dar a scris și în turcă otomană. Are un volum de poezii care se numește Dedicații și prima poezie a acestui volum, este și o imagine pe el, este dedicată reginei Elisabeta, lui Carmen Sylva. Această admirație față de societatea românească, față de cultura română s-a materializat și prin traduceri ale scriitorilor români în turcă și tătară. Spre exemplu, Luceafărul lui Eminescu este tradus în turcă și în tătară de scriitori ai comunității.”
O parte a comunității musulmane a ales soluția radicală a emigrării. Dar o altă parte a ales să rămână.
Metin Omer: ”Primul imbold a fost acela de a emigra, se discuta atunci în comunitate despre asta. Una dintre cele mai mari probleme era ca tinerii musulmani să efectueze stagiul militar într-o armată creștină, ceea ce pentru mulți dintre membrii comunității era inacceptabil. Însă nu după foarte mult timp au început să apară elite ale comunității care s-au opus procesului de emigrare. Și aici a contat foarte mult atitudinea pe care au avut-o elitele politice române, în mod special suveranul Carol I, care au încercat să convingă populația musulmană să rămână și care au încercat să creeze un cadru instituțional și cultural prin care să se respecte doleanțele acestei comunități. În perioada interbelică a contat foarte mult și imaginea lui Ataturk. Totuși, fenomen emigrării a fost unul amplu, din 1878 până în 1940 au emigrat aproximativ 200.000 de turci și tătari.”
Comunismul a fost din plin resimțit și de musulmanii din România. Metin Omer: ”Regimul comunist a fost unul traumatic, la fel ca pentru restul societății. În cazul comunității turce și tătare, vorbim și de o moștenire cumva rămasă din perioada interbelică, care a pus-o într-o situație delicată în fața autorităților comuniste. Atât în cazul tătarilor, cât și în cazul turcilor, vorbim despre relația cu Turcia, un spațiu cu care se identificau. Iar în cazul tătarilor, mai mult, situația s-a datorat și faptului că, în perioada interbelică, o parte a elitelor tătare a avut un proiect, inițial unul cultural, dar care în perioada celui de-al doilea război mondial a fost chiar unul politic, și anume acela de a crea un stat tătăresc în peninsula Crimeea. Spre finalul celui de-al doilea război mondial, autoritățile de la Moscova au ales să deporteze întreaga populație tătară. 18 mai 1944 este un moment care de fapt este considerat și genocid, atât de către comunitatea tătară, cât și de mai multe parlamente din lume.”
Conform recensământului din 2021, în România de azi mai trăiesc aproximativ 39.000 de turci și tătari care reprezintă 2% din populație.
