80 de ani de la foametea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
În 1946, la scurt timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, foametea secera sute de mii de vieți în Moldova ocupată de Uniunea Sovietică sau Republica Moldova de azi. Cele mai mici estimări arată că aproximativ 200.000 de oameni, adică 10% din totalul populației Moldovei sovietice, au căzut victime politicii agricole represive a statului sovietic.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 16.11.2026, 15:30
În 1946 începea foametea din Uniunea Sovietică soldată cu un milion de morți, dintre care numai 200.000 în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, teritoriu anexat de Rusia în 1812 și reanexat în 1940 și 1945. Penuria alimentară pe timp de pace a fost o manifestare tipică a tuturor regimurilor comuniste cu care ele și-au terorizat propriile populații.
Istoricul Ion Șișcanu de la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova a analizat foametea din Uniunea Sovietică și a identificat un complex de factori, obiectivi și subiectivi, care au dus la apariția ei. Factorii obiectivi au fost efectele războiului și seceta, cei subiectivi fiind deficiențele de sistem și deficiențele ideologice.
”Foametea din Uniunea Sovietică din anii 1946-47 reprezintă unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei postbelice. Cauzele și consecințele acesteia depășesc cadrul unei simple crize alimentare, fiind legate atât de dificultățile economice provocate de război, cât și de politica agrară și de prioritățile conducerii sovietice. Foametea din 1946-47 nu poate fi explicată exclusiv prin seceta din anul 1946. Ea a rezultat din interacțiunea dintre degradarea agriculturii postbelice, reducerea producției, politica de colectare a cerealelor și deciziile autorităților sovietice privind distribuirea resurselor alimentare.”
Ion Șișcanu a detaliat factorii obiectivi: ”Războiul provocase pierderi considerabile, iar agricultura fusese afectată în mod deosebit. În anul 1946, resursele de muncă disponibile reprezentau doar aproximativ 50-60 de procente din necesarul existent. Gospodăriile colective sau colhozurile dispuneau de utilaje insuficiente și erau nevoite să utilizeze, pe scară largă, inventarul manual și tracțiunea animală. Agricultura sovietică se afla într-o stare de profundă vulnerabilitate, iar refacerea ei presupunea nu numai resurse materiale, ci și o reconsiderare a politicii statului față de mediul rural. Conducerea sovietică a continuat însă să acorde prioritate refacerii industriei și consolidării potențialului militar, în contextul deteriorării relațiilor internaționale și al începutului Războiului Rece.”
Al doilea factor obiectiv a fost seceta, dar Ion Șișcanu a făcut trecerea la prezentarea factorilor obiectivi, cu un impact mult mai mare.
”Un factor important al crizei alimentare a fost seceta din primăvara anului 1946. Aceasta a afectat Regiunea Cernoziomului Central, Ucraina, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și o parte a regiunilor Volgăi de Mijloc și Volgăi Inferioare. În zonele cele mai afectate, recoltele au scăzut până la 2,4-2,7 chintale la hectar. Totuși, potrivit istoricilor ruși, reducerea producției nu explică prin ea însăși amploarea catastrofei. Un rol decisiv l-a avut modul în care autoritățile au gestionat cerealele disponibile. În loc să reducă obligațiile de livrare în funcție de recolta obținută, conducerea sovietică a continuat să urmărească îndeplinirea planurilor de colectare.”
Funcționarea defectuoasă a instituțiilor statului stalinist a pregătit catastrofa. Ion Șișcanu. ”Potrivit datelor oficiale, în anul 1946 au fost colectate aproximativ 17,5 milioane de tone de cereale. La 1 februarie 1947, în rezerva de stat inviolabilă se aflau aproximativ 10 milioane de tone de cereale, cu 1,9 milioane de tone mai mult decât în anul precedent. În același timp, pentru necesitățile interne ale statului fuseseră alocate în anul 1946 11,6 milioane de tone. Mai mult, în anul 1947, cantitatea de cereale livrată pieței interne s-a redus de 1,7 ori față de anul precedent. Aceste date evidențiază o contradicție fundamentală: în timp ce populația se confrunta cu lipsuri alimentare severe, statul continua să acumuleze și să protejeze rezervele de cereale.”
Propaganda externă ca fator obiectiv a contribuit și ea la amploarea catastrofei. Ion Șișcanu. ”Un alt aspect important îl reprezintă continuarea exportului de cereale, în condițiile agravării foametei interne. Potrivit unor date istorice, în anul 1946, Uniunea Sovietică a exportat aproximativ 1,7 milioane de tone de cereale. O parte a livrărilor era destinată statelor din Europa de Est, inclusiv celor aflate în procesul de consolidare a regimurilor comuniste. Exporturile aveau atât o dimensiune economică, legată de obținerea unor resurse și echipamente industriale, cât și una geopolitică, prin care Moscova urmărea să-și consolideze influența în perioada postbelică.”
Un alt fenomen tipic comunismului a fost acela că elita sovietică nu a avut de suferit de pe urma foametei. Ion Șișcanu. ”Foametea nu a afectat în mod egal societatea sovietică. Nomenclatura de partid și sovietică beneficia de rații garantate și de forme suplimentare de aprovizionare. În schimb, cele mai vulnerabile categorii, familiile numeroase, invalizii de război și de muncă, familiile militarilor căzuți sau dispăruți și populația rurală, erau insuficient protejate. Primii afectați au fost locuitorii satelor. Numeroși oameni înfometați se deplasau spre orașe în căutarea hranei, însă nici mediul urban nu oferea întotdeauna posibilități de supraviețuire. Foametea a afectat inclusiv marile centre industriale. La întreprinderile din Leningrad, morbiditatea provocată de distrofie și de avitaminoză depășea 30 de procente. În același timp, subalimentarea și migrațiile au favorizat răspândirea unor boli precum tifosul exantematic și tifosul recurent.”
Criminalizarea efectelor foametei a amplificat suferința oamenilor. Ion Șișcan. ”Un alt fenomen asociat foametei a fost creșterea criminalității, în special a furturilor de cereale și produse alimentare. O categorie distinctă de persoane condamnate era reprezentată de președinții gospodăriilor colective, care distribuiau cerealele în contul muncii prestate și erau acuzați că ascundeau cereale destinate statului. În anii 1946-1948 au fost condamnați 21.285 de președinți de colhoz. În rândul colhoznicilor și al muncitorilor din gospodăriile de stat, femeile și copiii reprezentau peste jumătate dintre persoanele implicate în furturi mărunte de spice și cereale. În baza decretelor din 4 iunie 1947, asemenea fapte puteau fi sancționate cu pedepse de la 7 la 10 ani de lagăr de muncă corecțională.”
Acum 80 de ani, românii basarabeni din Uniunea Sovietică au trecut prin foametea care a răpit unul din zece locuitori. O suferință care, astfel descrisă, nu mai are nevoie de alte cuvinte.