Invazie și libertate, în dreptul internațional
Un stat vecin, ce are multă frontieră cu Moscova, a dorit să își trăiască viața pe propriile picioare, cu bucuriile și tristețile sale, cu bogățiile și aspirațiile personale.
Marius Tiţa, 22.05.2022, 10:30
Un stat vecin, ce are multă frontieră cu Moscova, a dorit să își trăiască viața pe propriile picioare, cu bucuriile și tristețile sale, cu bogățiile și aspirațiile personale. Liderul de la Moscova și încruntatul său cerc de încredere nu au fost de acord. Atunci, fără să țină cont de vreo lege internațională sau a bunului simț, liderul bolșevic de la Moscova a trimis tancurile să zdrobească aspirațiile de libertate ale statului vecin.
Până în acest punct am crezut că este vorba de drama ce se petrece chiar în aceste zile, în Ucraina. De fapt, vorbim, în linii largi dar dureros de identice, despre cele petrecute în 1968, în Cehoslovacia de atunci. Cam în această perioadă a lunii mai, cehoslovacii organizau „Primăvara de la Praga”, un festival muzical dedicat marelui compozitor Bedrich Smetana. În 1968, la vremea acestui eveniment, liderii de la Praga lucrau la democratizarea societății, la implantarea „comunismului cu față umană”.
Moscova era capitala Uniunii Sovietice, un stat federal de 15 republici. Fiecare dintre acestea aveau un specific național și o istorie proprie, fiind adunate cu forța mai întâi în Imperiul Țarist, apoi în Uniunea Sovietică, ciudata continuatoare comunistă a ideii țariste. Moscova se credea, însă, stăpână și pe destinul altor state din Europa de Est în care impusese comunismul. Asta se întâmplase la sfârșitul celui De Al Doilea Război Mondial, când Armata Roșie, în ofensivă împotriva fostului aliat nazist, căzuse ca un lințoliu greu, peste România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Estul Germaniei. Când unul dintre ele, Cehoslovacia, a vrut libertatea de a umaniza regimul, Moscova a strigat, ultragiată: Invazie! Iar tancurile sale, alături de cele ale altor țări dintre cele enumerate mai sus, cu excepția României, au pornit invadarea unui stat independent, membru al ONU, care nu plăcuse Moscovei.
Povestea se repetă în aceste zile, mult mai sângeros și dureros. Tot un lider comunist de la Moscova, dar unul expirat de vreo trei decenii, căzut în afara timpului istoric, ridică mânia invaziei armate împotriva unui stat independent, membru al ONU, Ucraina. Aliații săi, de această dată, sunt o oaste de strânsură, una hilară, de operetă, dacă nu ar fi stârnit un masacru cât de concret. Este vorba de un singur subiect internațional, Belarus, și, în rest, rebuturi ale propriului imperiu, un fel de țarism cu ideologie comunistă, soldați buriați, voluntari ceceni, mercenari de peste hotare, toți chemați să îndeplinească pofte neclar formulate de șeful de la Moscova.
Și în 1968, Moscova a pornit invazia fără să știe ce vrea. Cehoslovacia nu ieșea din organizațiile țărilor comuniste și nici nu deranja pe cineva. Au hotărât să îi aștepte pe invadatorii tanchiști cu flori astfel că atunci când l-au arestat pe liderul „Primăverii de la Praga”, tovarășii de la Moscova nu prea știau ce să facă cu el. Rezultatul a fost, totuși, bun pentru ei. Comunismul, instalat cu forța armată, conform algoritmului puterii în Europa, agreat de Stalin și Churchill, era reconfirmat cu aceleași metode de forță. Dacă atunci, Moscova trimitea tancurile să șteargă fața umană a comunismului propusă de cehoslovaci, acum vor să impună ucrainenilor un comunism vetust cu cea mai inumană față posibilă.
În principiu, la mai bine de trei decenii de la înlăturarea comunismului în Europa, inclusiv în Uniunea Sovietică de atunci, nu ar trebui să vorbim de o copiere dureroasă a metodelor comuniste. Ne reamintim, însă, că meseria de bază a liderului de acum de la Moscova este una din nomenclatorul sovietic, cea de lucrător al sângerosului serviciu secret. Nici doctrina Brejnev de atunci nu ar avea ce să caute în actualitatea de secol XXI. Și, totuși, invadarea Ucrainei are la bază un drept arogat de un stat de a interveni militar în alt stat, pentru a-i schimba opțiunile naționale și strategice. Nici doctrina Brejnev, nici cea practicată acum nu au nimic de a face cu democrația și cu dreptul internațional. Dimpotrivă, de mai bine de un secol, oamenii politici și diplomații fac și adoptă reglementări care au scos războiul împotriva legii, care vorbesc de crime de război, care dau dreptul popoarelor să se guverneze cum pot mai bine în propriul stat, fără teamă că vreo fantomă a trecutului le va bombarda casele și fabricile, teatrele și spitalele.
