România şi decolonizarea Africii

Decolonizarea Africii a fost puternic susţinută de Uniunea Sovietică şi China, ţări comuniste în căutare de sfere de influenţă în lupta împotriva capitalismului.

Steliu Lambru, 18.11.2013, 11:28

După 1945, mişcarea de decolonizare a devenit trendul principal în relaţiile internaţionale, dominaţia imperiilor coloniale fiind virulent contestată. Dar decolonializarea a însemnat începutul unor perioade de violenţă şi chiar război civil între diferite grupări politice care propuneau modele concurente de dezvoltare a noilor state, dar s-au dovedit incapabile de dialog. În puţine cazuri situaţia s-a rezolvat nonviolent, aşa cum a fost în India.

Decolonizarea Africii a fost puternic susţinută de Uniunea Sovietică şi China, ţări comuniste în căutare de sfere de influenţă în lupta împotriva capitalismului. În majoritatea coloniilor din Africa, disputele s-au tranşat prin soluţia războiului deoarece gherilele comuniste, subvenţionate şi înarmate de către blocul comunist, au refuzat negocierile cu celelalte grupări politice. Asemenea statelor din blocul comunist, România s-a implicat şi ea în decolonizarea Africii încercând să aleagă o soluţie independentă şi să mizeze pe mişcarea ţărilor nealiniate, din care însă nu a făcut parte. Mircea Nicolaescu a fost ambasador în câteva ţări din Africa şi America de Sud şi a fost membru al delegaţiei române la ONU în Comitetul de Decolonizare. Într-un interviu din 1996 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română el s-a referit la principiile României de decolonizare a Africii.

”Relaţii ale României cu spaţiile foste coloniale au fost şi înainte de cel de-al doilea război mondial şi unele chiar foarte intense. Ele s-au intensificat după cel de-al doilea război mondial şi mai ales în contextul încercării României de a intra în lume ca ţară independentă, cu propria ei politică, în căutarea de alianţe, de interese comune. Unul din punctele acordurilor realizate cu aceste colonii şi apoi ţări africane a fost menţionarea libertăţii fiecăreia, dreptului fiecăreia de a-şi alege calea dezvoltării potrivit propriei decizii. Problema sistemului intern, a respectării lui, a fost întotdeauna menţionată în documentele noastre de politică externă.”

În cazul conflictelor civile, soluţia aleasă de diplomaţia română a fost echidistanţa, de neimplicare deschisă de partea unei grupări sau a alteia. Mircea Nicolaescu. ”La Cairo erau foarte puţine ambasade la care veneau reprezentanţi de la toate mişcările de eliberare din Africa. Toate mişcările de eliberare, indiferent de culoarea politică, din ţările africane îşi aveau reşedinţa la Cairo, în anii 1961-64. Dar numai la România şi la încă 2-3 ţări veneau şi mişcările de eliberare de dreapta şi cele de stânga. Sovieticii aveau grupul lor de clienţi care susţineau sus şi tare regimul socialist, direct sovietic. Chinezii aveau de asemenea clientela lor, ca să nu mai vorbesc de americani, mai puţin de francezi şi de englezi care erau compromişi. România, în ţările în care confruntările pe bază ideologică au fărămiţat mişcarea de eliberare cum ar fi Congo, Angola, Mozambic, Kenya, Zimbabwe şi aşa mai departe, a fost singura care a ţinut legătura şi cu unii şi cu alţii. Am avut întotdeuna canalul de dialog deschis, dar le-am spus că era treaba lor să se înţeleagă.”

Calea unei politici africane independente pe care o alesese România nu era agreată de sovietici. Dar echidistanţa propusă de România nu a fost una realistă, ca dovadă ecoul ei foarte redus, aşa cum reiese din cele afirmate de Mircea Nicolaescu. ”La proclamarea independenţei Angolei, sovieticii organizaseră o reuniune a tuturor ambasadorilor ţărilor socialiste pentru a merge în comun să prezinte omagiile lor noului preşedinte ales. Numai că reprezentantul României, ambasadorul Gheorghe Stoian, nu a acceptat să meargă cu ceilalţi şi a mers singur înaintea tututror şi a prezentat salutul şi sprijinul pentru independenţa Angolei. Pe tot parcursul frământărilor de acolo, atâta vreme cât noi am fost solicitaţi am ţinut legătura şi cu o mişcare şi cu alta şi le-am sfătuit în permanenţă în legătură cu nevoia de a se înţelege între ele. Sovieticii au mizat pe una din mişcări, americanii pe alta, chinezii au fost alături de americani şi asta a fost cauza unui război. Nu a fost aşa în Tanzania, unde maturitatea forţelor interne a fost în stare să se distanţeze egal şi de unii şi de alţii.”

Mircea Nicolaescu s-a referit şi la particularităţile Africii ale căror neglijări au dus la eşecuri, aşa cum a fost cazul Algeriei. ”În ceea ce priveşte viziunea asupra procesului de decolonizare, se rupe uneori artificial evoluţia din Africa aşa-zis Arabă de Africa aşa-zis Neagră. Nu se poate spune că Africa este numai Neagră sau numai Arabă aproape în niciuna din zonele ei. Iar în ceea ce priveşte aşa-zisa zonă Sahariană acolo este o zonă de influenţe reciproce. Este greu de făcut o asemenea separare şi din punct de vedere istoric. Unul din ultimele state africane care şi-au proclamat independenţa a fost Algeria. Puţine au fost zonele coloniale din lume care au fost incluse chiar în teritoriul naţional al ţării-metropolă, aşa cum a fost Algeria, care a fost desfiinţată ca entitate şi ruptă în trei departamente ale Franţei. Unul dintre exemplele de eşec răsunător al mişcării comuniste a fost Algeria pentru că ea nu a reuşit să înţeleagă că acolo este vorba de independenţa naţională a unui popor şi nu de o independenţă a trei departamente din Franţa.”

Implicarea României în decolonizarea Africii a însemnat însă şi alegerea unei direcţii fără perspective în a face diplomaţie. În anii ’80, izolat de lumea politică occidentală şi ţinut de la distanţă de ţările socialiste, regimul Ceauşescu a mizat mult pe cartea africană.